Odata, un cosmonaut rus si un specialist rus in problemele creierului discutau despre religie. Cercetatorul creierului era crestin, cosmonautul nu.
Eu am fost acolo, in cosmos, spunea cosmonautul, dar nu l-am vazut nici pe Dumnezeu si nici ingeri.
Iar eu am operat multe creiere destepte, a raspuns cercetatorul, dar n-am descoperit nicaieri nici macar un singur gand.
Sursa: Jostein Gaarder, Lumea Sofiei.
februarie 29, 2012
Uite, aici pare mai potrivita discutia 🙂
Inteleg ca tu esti credincioasa, dar eu n-am reusit sa devin, desi am incercat de mica. Am fost dusa la biserica de bunica mea, am citit biblia din proprie initiativa, dar n-am gasit in mine nicio urma de credinta. Iar pe masura ce am crescut, mi-am dat seama ca nu pot forta ceea ce nu vine firesc. Ar fi totusi cea mai mare consolare pentru mine, un refugiu facil si un raspuns linistitor la gandurile care nu-mi dau pace. Ar fi cea mai usoara „way out”, pe care din pacate nu pot s-o imbratisez.
Doar pentru ca analogia prezentata de tine e pertinenta, asta nu dovedeste nici existenta, nici inexistenta lui Dumnezeu. Dovedeste doar ca ar fi posibila. Iar in teorie, multe lucruri ar fi posibile si in practica nu sunt.
Da, stiu, am folosit mult cuvantul „dovada” pentru ca sunt o fire logica si concreta. Ma incred totusi si in simturi, in intuitie, in trairile mele interioare, care, din pacate niciodata nu m-au purtat catre aceasta cale a credintei.
februarie 29, 2012
@Monica
Sunt credincioasa, dar te rog sa nu te grabesti sa tragi concluzii. Eu separ credinta de religie. Nu cred in Biblie, nici macar nu am citit-o.
Cred in Dumnezeu si in suflet, si pe nici unul nu-l poti dovedi, cum te exprimi tu, rational. Avem calea rationala si calea simturilor. Mai avem si experianta sau empirismul. Si mai este Spinoza cu care rezonez oarecum.
Ce stiu cert este ca bezna ne invaluie din toate partile, iar cei infometati de cunoastere impung intunericul asta cu o devenire intru fiinta, expresia lui Noica.
februarie 29, 2012
„Adevărul e că nu găsesc în mine nici nepăsarea, nici puterea de a privi moartea ca pe un sfârşit firesc. Nu sunt în stare să concep fatalitatea fără nici o crăpătură, pe unde vine un licăr de speranţă” – Octavian Paler
Eu cred ca Dumnezeu e exact licarul de speranta despre care vorbeste Paler. Cred ca l-am inventat din neputinta de a accepta ca nu mai exista nimic dincolo de forma noastra fizica. Dar mi-as dori sa pot crede ca ma insel 🙂
februarie 29, 2012
@Monica
Ai auzit de Berkeley? Neimportant daca ai auzit sau nu, dar ar trebui sa-l citesti.
Eu stiu, cum ziceam, explica-mi sufletul din tine.
Cine suntem? Ce suntem? De unde venim?
O intrebare, doua intrebari, trei intrebari. Dumnezeu e imperativ necesar sufletului, nu judecatii.
martie 1, 2012
N-am auzit, dar o sa-l caut.
Pentru mine e exact invers: Dumnezeu e necesar judecatii, ratiunii, constiintei. Sufletul s-a descurcat pana acum si fara el 🙂 Cat despre intrebarile existentiale, am renuntat de ceva timp sa mi le mai adresez, in cautarea de raspunsuri. Urmaresc, in schimb tot ce imi apare in cale despre subiect. Ultima oara am vazut niste emisiuni interesante din seria „Through the wormhole”.
martie 1, 2012
As vrea sa-mi explici si mie cum anume ii este necesar judecatii. Nu sunt aroganta, te asigur, doar extrem de curioasa cum o sa-ti justifici discursul si cu ce argumente.
Ratiunea este aceea care te pune sa te indoiesti de tot, cel putin asa spun rationalistii.
martie 1, 2012
N-am un discurs, am niste convingeri proprii pe care nu doresc sa le impun nimanui.
Dezbaterile pro si contra credintei imi starnesc curiozitatea, pentru ca imi place sa cunosc oamenii si sa descopar motivele pentru care ei cred. De asemenea o discutie, daca e suficient de convingatoare iti poate schimba parerile, iar daca nu se intampla asta, poate naste idei sau ridica probleme pe care nu ti le-ai pus pana atunci. Din punctul asta de vedere am spus ca Dumnezeu (imi) e necesar mintii si nu sufletului.
Daca tema era: cui ii e necesara existenta lui Dumnezeu? mintii sau sufletului? Tot mintii as spune, pentru ca e o consolare sa lasi in seama unei forte superioare lucrurile pentru care nu ai o explicatie, sau pe care nu le poti accepta.