Mă sperii ușor. Orice boală mă destabilizează. Îmi iau perna în brațe noaptea. Probez văicăreli. Gem: ah!mm! Smiorcăi: șterg două lacrimi. Tânguiesc: rămân copiii fără iubirea de mamă. Probabil adorm spre dimineață. Mă trezesc obosită, dar liniștită. Spaimele nopții rar mă ajung în timpul zilei. Programul nu-mi permite să mă torturez cu posibile scenarii ale morții mele.

Ziua recapitulez spusele doctorului despre infecția cu HPV. HPV 16 galopează atunci când apar modificări celulare. Eu n-am ajuns încă la start. Imaginați-vă un stadion împrejmuit cu gard de sârmă. Eu stau la gard și mă zgâiesc la alergători. Am început pregătirile cu o doză de vaccin și cu stabilirea unei intervenții.

Tulburarea somnului și frica specifică de moarte m-au făcut să mă întreb. Cum aș alege să-mi trăiesc viața dacă i-aș afla data la care sfârșește? O să răspund direct, dar nu m-am grăbit să concluzionez. Vă rog să mă credeți. Mi-aș trăi-o la fel: familie, scris, citit, socializat. Aș călători mai mult.

Am ajuns să-mi analizez un fel de a fi. De când îmi amintesc mi-am dus luptele. Am luptat și pentru ceilalți. În fața tatălui, bărbat dur, violent și autoritar, mi-am luat apărarea. I-am luat apărarea mamei și surorii. În fața profesorilor mi-am luat apărarea. Le-am luat apărarea colegelor. În relațiile de prietenie mi-am luat apărarea. Le-am luat apărarea celor mai slabe dintre noi. Am acționat. Nu mi-am pus întrebări legate de reacțiile mele.

Ei bine, îmi pun acum. Ajunsă la 42 de ani, în continuare îmi duc luptele. Detest să vorbească cineva în locul meu. Am cap. Îl folosesc. Suport consecințele. La 20 de ani am încercat să înțeleg de ce unele prietene aleg tăcerea. Atitudinea mea spartană a primit critici. E treaba mea că aleg cearta. Un exemplu personal când am ales cearta. Am venit la Timișoara să dăm examenul de admitere în cârd. Fiecare și-a găsit cazare, dar fetele provinciale crescute de mame anxioase se sperie ușor. Așa că am stat călare într-un apartament al uneia dintre noi. Pe vremea aceea se practica recunoștința fără s-o strigi la toate gardurile. Fata în al cărei apartament ne-am îngrămădit s-a erijat într-un rol de Cleopatră. Cu alte cuvinte, s-a trezit stăpână cu sclavi. Tu faci aia. Tu faci ailaltă. Tu așa. Tu pe dincolo. Bunul simț s-a transformat în exploatare. Așa am văzut eu la 20 de ani comportamentul Cleopatrei erijate. Și am provocat o ceartă. Fata căreia i-am luat apărarea rar alegea confruntarea. În ani am realizat că se glorifică înghițirea mizeriilor. Eu sunt doamnă. Nu țip. Nu jignesc. Nu spun ce gândesc.

Reproșurile, criticile și acuzațiile primite de-a lungul anilor m-au derutat.
N-ai putut să taci. Dacă tăceai, filozof rămâneai.
Dacă-mi strigi că m-ai ajutat, atunci nu are nici o valoare fapta ta.
Îți place cearta. Îți place să șochezi.

Am crescut și m-am dezvoltat la umbra acestor concluzii trase de prietene legate de comportamentul meu. Am căzut în capcana lipsei de experiență. M-am apărat. Atâta energie consumată mi-a întârziat forța intelectuală. Credeam că muncesc în slujba mea. Am muncit în dauna mea.

Fetele de 20 de ani și-au făcut familie. Femeile de 40 de ani cresc copii. Mă gândesc acum la una anume în timp ce scriu. Practică o reglare a emoțiilor prin tăcere. Nu pune limite. Nu spune nu. Nu pune limite și nu spune nu unei soacre băgăcioase. De ce? Pentru că este o doamnă. Crede ea. M-am lăsat și eu păcălită.

Un asemenea comportament n-are de-a face cu un caracter moral. Din contră. Pute. Lașitatea pute. Ipocrizia pute. Un caracter cinstit își duce luptele singur. Eu îmi duc luptele singură. Îmi cer scuze mie că m-am îndoit de mine. Că m-am suspectat de un fel de a fi conflictual.

Fiecare dezvoltă un caracter și are o personalitate. Unii luptă și sar în apărarea celor slabi. Unii se supun. Iar alții manipulează realitatea din micime sufletească. Oricare dintre noi poate să se schimbe.

Eu m-am sucit. Nu mai afirm că sunt o prezență conflictuală. Îmi apăr propriile drepturi. Sunt o feministă.

Foto: Flavius Neamciuc