Strada mea se numește Ioan Mureșan, fostă Ștefan Stâncă. La ce vă gândiți când auziți strada mea?

Strada Ioan Mureșan, unde locuiesc în prezent, îmi provoacă anxietate. Lipsa locurilor de parcare mă consumă. Nici nu mai pot să mă gândesc la altceva când vine vorba despre stradă.

Strada Vrancea, unde am locuit în copilărie, înseamnă identitate. Oh! M-am identificat în copilărie cu vecinii, cu drumul, cu șanțurile, cu dudul din intersecție. Strada aia a alcătuit un univers. Acest univers continuă să existe. Mai are importanță strada pentru omul actual, pentru Mara care are 15 ani? Deseori mă trezesc cugetând la semnificația străzii. Pentru mine, strada a avut un caracter sacru. Desacralizarea mă întristează. E o pierdere de neînlocuit.

Strada m-a învățat să călătoresc. Vizita de la finalul săptămânii dintre mamanu și tanti Viorica, soția lui nenea Ahmet, mi-a atras atenția asupra drumului. Îmi priveam picioarele cum parcurg distanța dintre cele două case aflate în colțuri opuse.

Pe strada m-am simțit liberă înainte să ajuns să cunosc sensul cuvântului. M-am plimbat nestingherită fără să conștientizez că acționez după propria dorință.

Pe stradă am descoperit prietenia. Cu Adelina și Dorina, prietenele din copilărie, inima a început să-mi crească. Am început să țin la niște persoane de care nu eram dependentă.

Strada a pus la dispoziție spațiul pentru joacă. Uneori puneam 7 sau 9 pietre una peste alta. Încolonați, ne așezam la o distanță de 5 metri. Aruncam mingea spre pietre. Unul dintre noi păzea pietrele. Lua mingea și ne alerga pentru a nu pune la loc pietrele care au picat în urma impactului cu mingea. Castel se cheamă jocul.

Strada a stârnit interesul pentru botanică. Mamele și bunicile străzii se întreceau în arhitectura peisageră. Aș fi fost luată la mișto dacă aș fi scos pe gură arhitectură peisageră, pentru că tot strada m-a învățat puterea ignoranței. Pe oamenii ăia nu-i scoteai de pe ale lor și pace.

Strada s-a personificat într-o autoritate prin severitatea cu care mi-a servit gura lumii.

Straturi peste straturi conține strada pentru mine. Zilele de toamnă în mod special îmi amintesc pierderea emoțională a străzii. Mirosul reavăn de dimineață mă asigură că mai e ceva în stradă în afară de găsirea unui loc de parcare. Atunci mă opresc și o privesc. Nu-mi simt inima. Nici un zvâc care să-i dea importanță. Privesc strada Ioan Mureșan, o stradă.

Pentru mine e trist.

Foto: Cristina Siminiceanu