Febra lui Mateiu m-a ajuns din urmă. Ieri m-a durut carnea. M-am plâns. Am cerut o frecție. Am adormit cu pătura până în gât.

Azi am refuzat orice activitate. Mi-am îndeplinit sarcinile. Am dus, am luat copilul de la școală. Am gătit o ciorbă cu de toate. Ce am găsit în frigider, am pus în oală. Când am tocat morcovul, m-am gândit la Marius Chivu. Mi-a rămas gândul la ceva de a scris pe Facebook. Dacă aș fi tatăl meu la vîrsta mea de acum, aș avea un copil – pe mine – care tocmai s-ar pregăti să meargă în discotecă să-și celebreze majoratul. M-a impresionat fără să realizez. Abia azi, rememorând când tăiam rondele doi morcovi, m-am întrebat de ce anume m-a marcat. Nici un răspuns.

Varza de Bruxelles am spălat-o, am curățat-o de frunzele exterioare. Am stat la chiuvetă în picioare. Mi-a picat cuțitul. Mă doare și mâna de câteva zile. Am tăiat codițele la broccoli și conopidă. Ce mai, am făcut o ciorbă cu de toate să hrănesc copiii. Mara a venit de la școală și a cerut paste carbonara.

Asist la o trecere spre bătrânețe. Mamanu seamănă tot mai mult, pe zi ce trece, cu tătaie. Mamanu a îmbătrânit. O privesc, dar nu o văd. Rar se întâmplă să-i accept bătrânețea. Pe trecerea de pietoni, în Complex, m-am holbat la studenți. Sunt copii. I-am privit. I-am văzut. La mamanu și la cei apropiați refuz să văd. Iubirea ne ține tineri. Persoanele dragi beneficiază de un fel de orbire. Nu-i vezi, îi simți, îi miroși, le recunoști gesturile. Făt Frumos nu are nimic în comun cu bărbații de 40 de ani. Alții au 40, el e Făt Frumos, i-am dat caietul meu de gramatică într-o vara la sfârșitul liceului. Noi nu avem vârstă. Noi defilăm cu percepții.

Nu e vorba că țin viu copilul din mine. Pe alocuri sunt copil. E bine pentru copiii mei. Niciodată nu am coborât la mintea lor. Sunt acolo de câte ori au nevoie. Îngenunchez în fața lui Mateiu și suntem egali. Îi pun mâna pe umăr Marei și suntem egale.

Nu sunt copil. Sunt adult. Mă simt adult. Mă simt copil. E derutant la 39 de ani. Unde mă potrivesc? Cui aparțin? Mai acționez sau am devenit deja un spectator care așteaptă. Ce aștept? Micile plăceri ale morții.

Foto: Simona Nutu