De la începutul acestui an, am început să mă pregătesc de întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului. Spun că am început să mă pregătesc, deoarece nu am ținut legătura cu toți colegii și atunci a fost nevoie de puțină muncă de detectiv.
La sfârșitul lui mai, cu o ultimă colegă, am închis cercul. În prezent, știm cu toții unii de alții și sunt foarte mândră de asta.
Dimineața am mers la liceu cu un pas vioi. Obrazul mi-l simțeam cald, dar liniștit, mi-am zis că o să reușesc să-mi țin roșeața sub control.
Nu am reușit.
Mi-au tremurat chiar și mâinile, iar când mi s-a și spus, am apelat la umor. Glumele mele se ivesc întotdeauna la un imbold al afectelor.
Am vorbit puțin despre mine când am fost strigată de domnul diriginte, am preferat să vorbesc puțin în numele tuturor. Le-am cerut domnilor profesori să nu aibă așa mari pretenții de la noi.
Realizările noastre?
Familie? Carieră?
Unii avem familie, alții carieră, unii le au pe amândouă, alții pe niciuna.
Ce importanță au toate astea?
O întâlnire de 10 ani, pentru mine, înseamnă material uman. Timp de 4 ani am stat alături de niște colegi că am fost nevoiți. În anii aștia ne-am împrietenit între noi care cum am apucat, nu au existat criterii, poate un drum comun, un scriitor preferat, o șoaptă în timp ce erai ascultat.
Faptul că am stat ani pe același loc, cu anumiți oameni și nu alții, ne-a schițat în personalitate. Nu știu cum aș fi fost eu azi fără nici una dintre colegele mele. Aș fi fost, dar cu un material uman ușor modificat.
Îmi pare rău că nu pot să fac pe nimeni să înțeleagă acest aspect al realității noastre. Pe lângă profesorii de la catedră, noi între noi ne-am fost profesori. Ne-am iubit, ne-am certat, ne-am împăcat.
După 10 ani, privind chipurile colegelor, m-am adunat pe mine, m-am regăsit pe mine. M-a emoționat și întâlnirea asta închipuită cu mine la fel de mult ca întâlnirea cu profesorii.
Au fost momente când am rămas fără diastole, doar lungi contracții ale mușchiului cardiac. Mi-a plăcut și să fiu oglinda profesorilor, privirea lor mândră a fost suficientă să relaxeze inima.
Azi suntem muncitori la ființa noastră, cum îmi place mie să mă exprim, dar mi-a plăcut să fiu și obiectul muncii profesorilor, căci sâmbătă am reușit, eu și colegele mele, să reprezentăm și niște lauri.
Am fost pentru profesori obiect și lauri.
Am fost pentru noi muncitori ai ființei.
Suntem pentru noi muncitori ai ființei.
Dar fără aceste întâlniri, uităm cum am fost, uităm cine suntem.
Suntem oameni, iar clasa mea se laudă și cu caractere excepționale.