Am visat îngrozitor. Simțeam frică și scârbă în același timp. Se făcea că de undeva din vintre îmi coborau spre tălpile picioarelor doi șerpi. Dar nu erau șerpi, ci ceva al meu. Luptam cu frica și scârba de ceva, de mine. Asta îmi ziceam. Sunt eu, fac parte din mine, nu mi-e frică, nu mi-e scârbă.

M-am trezit. Ieri, cel puțin în prima parte a zilei, m-am aflat sub impresia visului. Mă treceau valuri de scârbă și de groază. Interpretarea viselor ciudate mă pasionează. Așa că mi-am permis să scotocesc. O pată roșie îmi atrăsese atenția când i-am schimbat chiloții lui Mateiu. Copilul este sănătos. Medicii din Germania ne-au trimis o scrisoare oficială despre starea lui de sănătate. Mama lui în schimb, ei bine, exagerează orice flecușteț. Pata și locul petei reprezintă lăcașul celor doi șerpi care nu erau șerpi de la mine din vis. Scârba și groaza le asociez cu lectura lui Gabor Mate unde citesc în continuare despre boli care mai de care. Și m-am oprit. Mai departe n-am putut să fac asocieri.

Am căutat în bibliotecă ceva volume de poezie. Versurile s-au simțit ca un șal de cașmir aruncat pe umeri într-o dimineață rece de toamnă.
De am poftă, eu, flămândul,
Pietre vreau, și vreau pământul.
Și prânzesc întruna cer
Și roci, și cărbuni, și fier. (Arthur Rimbaud, Foame)

Poezia m-a potolit. Nu m-am mai scuturat de groază și scârbă. Mi-am scos din dulap o fustă de mătase înflorată și m-am aranjat pentru vernisajul de la Galeria Jecza. Găsesc încântător procesul de împodobire. Îmi place să-mi port și să-mi arăt frumusețea. I-am cerut și Marei să se pregătească. Pretențiile au rămas același. Să se împodobească.

La Jecza am dat o tură să vedem lucrările. Am citit câte ceva notat pe pereți. Am ascultat muzică și am socializat. Mara a admirat-o pe Bianca Granieri. Consider că proiectul #poartariduri și-a atins scopul. Fetele de vârsta Marei, 13 ani, au alternativă în căutarea modelelor. Fetele perfecte de pe Instagram reprezintă o parte din lumea Marei, iar eu am grijă să-i pun la dispoziție bucăți interesante și inteligente ale omenirii. Firește, este greu să rezist plictiselii afișate de Mara la aceste ieșiri! Mă consolez singură când evaluez ca întreg aceste ieșiri. Ca parte, aseară după ce am părăsit vernisajul, jumătate din drum nu i-am dat pace Marei și am repetat că așa mă duce pe mine capul să fac educație, iar procesul cuprinde ieșiri plictisitoare, dar nu inutile pentru ea.

Până la urmă șerpii care nu sunt șerpi pot reprezenta și stilul meu de parenting. Întind coarda mult. Nu știu. Unde ești tu, Freud?!