Încep să dezvolt o fascinație pentru Hemingway. I-am citit două cărți, Bătrânul și marea și Pentru cine bat clopotele, prima cu ani în urmă.
Nici azi, conștientă și puțin alarmată de admirația mea pentru el, nu pot afirma că m-a cucerit ca scriitor.
Viața lui însă, volubilitatea, forța lui creatoare, încrederea, îngâmfarea, căsniciile lui mă umplu de invidie.
Recunosc, sunt invidioasă. Viața mea e plină de compromisuri. Aș vrea uneori să pocnesc ca un mugure pe o creangă, dar mă opresc în ochi, în ochii oamenilor care mă înconjoară.
Cărțile tale, lumea ta, lumea ta nu e viața ta, nu e realitatea.
Uneori am zvâcniri însă, nu-mi pasă și mă las entuziasmată și de o aripă de fluture, de un zbor al fluturelui pe care îl urmăresc din prezent într-un prezent închipuit.
Și atunci apar lupi moralizatori. E o expresie asta, lup moralizator. Plec capul atunci cu umilință, cu ciudă.
Mă retrag din nou în cărți, uneori în scris, și scriu exagerat de puțin, viața lui Hemingway e un argument.
Poate totuși o să fiu motivată de viața lui și de o pânză de-a lui Yeats, Greaf, la care m-am zgâit minute în șir la Galeria Națională din Dublin. Nu am habar cum a știut Yeats că a terminat de pictat.
Îi e cam greu psihicului meu să se alinieze în toate salturile astea de conștiință.