Am ajuns la Operă, la Trubadurul. A fost premieră. În cele 3 ore, pe lângă bucuria resimțită de la muzică, nu mi-am putut opri mintea să nu părăsească uneori povestea de pe scenă.
La Opera Națională de la Timișoara se joacă foarte mult Verdi. În ceea ce privește piesele de operă, preferata mea este Rigoletto.
Cu asta confirm că îmi place Verdi, dar în același timp mă întreb: de ce numai Verdi?
Traviata, Rigoletto, Nabucco, acum Trubadurul, toate compuse de Verdi. Gustul românilor, al timișorenilor, al minorităților s-a oprit la Verdi, doar Verdi? Impresia mea evidențiază o anume fixație. Gustul s-a deplasat, s-a educat și s-a oprit în secolul XIX.
Un secol între noi și Verdi, un secol de descoperiri, inovații și interpretări, iar publicul alege tot Verdi.
De ce nu se mai montează și altceva? Aș propune Stravinski, dar știu că sunt subiectivă, mie îmi place Stravinski.
Să se monteze orice altceva. Prin contrast, subiectul pieselor lui Verdi și viața actuală a oamenilor, descriu amuzamentul.
Reprezentările actuale despre iubire, despre loialitate, de fapt nu cred să mai avem reprezentări pentru un asemenea sentiment, despre sacrificiu nu au nimic în comun cu reprezentările acelui secol XIX. Omul de azi, printr-o superioritate nedeclarată, dar purtată fățiș, îți privește strămoșii cu o atitudine din care se înțelege cât de naive ne revin generațiile anterioare. O femeie să intre la mănăstire deoarece nu se poate mărita cu bărbatul iubit? O vrăjitoare să fie arsă pe rug?
Aceste acțiuni aproape insultă intelectul modernului. Aproape? Nu, chiar insultă.
Recunosc, sunt curioasă. De ce Verdi, numai Verdi?
Și mie îmi place Verdi, căci chiar așa:

La donna è mobile
Qual piuma al vento,
Muta d’accento — e di pensiero.
Sempre un amabile,
Leggiadro viso,
In pianto o in riso, — è menzognero.
È sempre misero
Chi a lei s’affida,
Chi le confida — mal cauto il cuore!
Pur mai non sentesi
Felice appieno
Chi su quel seno — non liba amore!