M-au stins anii.
M-am aprins cu un țipăt undeva la Dunăre.
Am ars. Naștere și creștere.
M-am potolit cu experiența în malul Begăi.
Am mocnit. Renaștere și maturizare.

Vremurile, cerul și pământul mi-au vârât pe gât destinul.
Eu nu cred în destin. Cred că m-am născut cu o cărămidă într-o mână și cu mistria în cealaltă.
M-am zidit din alegeri, refuzuri, încăpățânări, eșecuri.

M-am înecat construindu-mă.
Fără să bag de seamă, am ajuns la vârsta părinților mei.
Când ei erau zei. Când îmi călcau în picioare orice reprezentare despre lume:
cum e, cum ar trebui, cum nu se arată.

Am încercat să cuceresc lumea.
M-am înarmat cu lecturi și un blog. Am atacat.
Lene. Indisciplină. Nervi. Frustrări. Eșec.

Focul pâlpâie în mine. Suflu. Suflu.
Mă sting.
M-au stins anii.
M-am resemnat cenușă și mă împrăștii.
Într-o fată și un băiat.

Foto: Flavius Neamciuc