Am avut azi o întâlnire la școala Marei cu profesorii de română, matematică și germană. Fiind în clasa a VII-a, a dat teste la materiile menționate într-o redare fidelă a testelor naționale. Am profitat de smiorcăielile ei referitoare la stres și l-am adus în discuție pe Robert Sapolsky. Stresul provocat de teste este unul pozitiv. O pregătește pentru ceea ce o să urmeze anul viitor.

Eu însă am fost luată pe nepregătite. Mara studiază la Montessori, școală privată. Firește, o cu totul altă mâncare de pește pentru societatea și sistemul educațional românesc. M-am obișnuit cu mediul altfel prin facturi lunare.

După vacanța de primăvara, Mara s-a mutat în sediul nou. În prezent, Montessori însoțește copiii până la liceu. Înainte să intru în curte am inspirat un aer impregnat de miros de tei. Am urcat scările exterioare. Am trecut pragul. Ochii mi s-au oprit în balustrada albă și decupată a scărilor interioare. Senzația de ordine și curățenie m-a fermecat. După discuții, directoarea instituției, ne-a permis un scurt tur al clădirii. Respect. Acesta este cuvântul care cuprinde tot ceea ce înseamnă un elev la Montessori. Respect pentru elev ca persoană, respect pentru nevoile elevului, respect pentru mintea și trupul elevului, respect pentru eforturile financiare ale părinților.

Nu pledez pentru învățământul privat. Învățământului de stat îi datorez întâlnirile năucitoare cu Ilie Gyurcsik, Adriana Babeți, Gabriela Glăvan, Cornel Ungureanu, Pompiliu Crăciunescu, Ciprian Vălcan. Din nefericire pentru cetățenii români, fiecare profesor numit de mine reprezintă o excepție și nu regula. Toți acești excepționali profesori au suferit și suferă din cauza condițiilor din instituții. Profesorii mei s-au descurcat. Se descurcă. Condițiile s-au îmbunătățit pe alocuri. La Montessori pe alocuri mai au loc derapaje. Montessori ca întreg prilejuiește, întreține și susține scânteia fiecărui elev. Știți că fiecare copil poartă în interiorul lui o scânteie ucisă prea des de pretențiile nejustificate ale părinților? Montessori construiește un pod între nevoile elevului și pretențiile părintești.

Contrat unor atitudini care nu alcătuiesc neapărat o majoritate, n-am emis niciodată pretenții de la școală doar pentru că o plătim. Apucătura asta o puteți citi cu cheia mentalității românești sau cu cheia aristocratului închipuit. De aceea m-a luat pe nepregătite azi. M-au încântat condițiile și povața unui profesor: Vacanța e pentru joacă.

Să fie joacă, să fie vacanță!

Să fie, să fie, să fie Montessori!