Ieri dimineata m-am trezit pe muzica lui Ceaikovski, Spargatorul de nuci. Asa se intampla cand ai in vizita un var scenograf. Putin mai tarziu in aceeasi dimineata, deja o dimineata motata ca o tanara domnisoara, rasfoiam un album.
L-am descoperit pe Alphonse Mucha. Nu-l stiam, nu-i cunosteam lucrarile, dar azi ma gasesc intr-o stare inchipuita de sedusa a artistului. Un artist cu interese multilaterale, a lasat mostenire posteritarii litografie, fotografie, tapiterie, bijuterii, totul intr-un stil Art Nouveau.
Mi-as dori o bratara Mucha.
Dimineata asta, fara a fi motata, ma puse la meditatie dupa ce citii vreo 60 de pagini din Noica, Despre lautarism. Asa mi se imbina mie intotdeauna lecturile, ieri admiram deschiderea artistului Mucha catre mai multe lucruri, iar azi aprobam lautarismul lui Noica, termen ales tocmai pentru a critica aceasta deschidere catre mai multe lucruri, a unei intelegeri atat de vaste.
Noica pleaca de la Dimitrie Cantemir, o personalitate ce s-a implicat in diverse laturi ale realitatii.
Tonul asta folosit de Noica pentru dojana ma face sa-mi arda obrazul. Nimic nu ma umple de rusine mai tare ca acest ton, nu intru niciodata in defensiva, doar o dorinta in perfect echilibru rational si sentimental ma face sa ma vreau mai buna.
Constantin Noica atrage atentia ca romanii nu traiesc in real, ci in posibil. Iata un fapt ce-mi va ramane pe veci in mine. Port in mine o biblioteca impresionata de propozitii peste care nu am putut trece.
Va fi fiind.
Si verbul a fi din limba romana ne conduce tot spre posibil intr-o joaca cu el insusi. Romanii stau prost cu realul si cu timpul, si au masura doar in nemasurate, Constantin Brancusi reducand la scara omului Infinitul.

Acum stau cu mana la tampla si-l admir pe Mucha, si ii dau dreptate lui Noica.
Intotdeauna ajung indoita.