Se trezi, dar nu deschise ochii. Aștepta alarma. Nici nu se mișcă. Sunetul ritmic al semnalului de deșteptare nu întârzie. În urma vibrației muzicale, scoase un picior afară. Cu mâna, pipăi cealaltă jumătate de pat. Apucă perna și o trase spre ea. O îmbrățișă și-și afundă tot chipul în moliciunea penelor de gâscă.

Se întinse după medicamente. De patru zile făcea tratament cu antibiotice. Pe lângă toate pierderile din ultimul an, își pierduse și vocea în ultima săptămână.

Bău multă apă. Pastilele îngreunau activitatea glandelor salivare. În loc de lichid apos, Ana încerca lipsa lui.

Mai bău o dată apă apoi se întinse la loc în pat. Gândurile reveniseră. Toate. Poate dacă ar aprinde lumina! Dar nu se ridică. Își schimbă poziția corpului. Urmă o serie de schimbări ale locului. Rămase pe spate și încercă să mediteze.

Viața ei era în altă parte. Așa simțea. Un an de zile, și încă se chinuia să recunoască pereții dormitorului dacă se deștepta în timpul nopții. În urma tulburării somnului, porneau scenariile. O serie de întrebări, multe îndoieli, ușoare atacuri de panică, ochi umezi, nervi, neputință, ambiție, manifestări necontrolate și mute.

Tot mai multă tăcere își făcea loc în viața ei. Într-un roman, ar avea și un sens. În realitate, lipsa sensului o nenorocea și mai tare. I s-a întâmplat de multe ori să-și caute cartea de identitate. O lua și se uita la ea. Se holba. Adresa nouă îi contrazicea simțirile. Viața ei era aici, strada Mureș, numărul 89. Ce s-a întâmplat pe strada Cosminului, numărul 14?

Cealaltă jumătate de pat conținea răspunsul. El nu mai era. A fost. A existat un el, un apartament frumos, decorat de specialiști, un câine și activități în cuplu. Până într-o zi când lui i s-a descoperit un cancer. Era și nu a mai fost. A încetat pur și simplu viața lor.

O înmormântare, o vânzare de apartament, o înstrăinare a câinelui. Îl păstra acum pe telefon și în suflet. Pe amândoi îi păstra în telefon și în suflet. Lipsa telefonului provoca îngrijorare. Viața ei era conținută de obiectul acela.

Reușea uneori, în ciuda amintirii amintirilor, să adoarmă. A trecut doar un an. Doliul are nevoie de timp. Primii doi ani a înțeles, de la psihologul ei, că sunt legitimați de literatura de specialitate. Faptul că stă cu spatele la realitate, că nu o interesează și o atrage e de înțeles.

Ieri dimineață s-a trezit în miros de cafea. Fratele ei, blând și înțelegător, trecea pe la ea înainte să meargă la serviciu. El zicea că îi este în drum, ea se prefăcea că îl crede. Amândoi știau că vine să o verifice. Îi făcea uneori cafea, îi aducea pâine caldă sau merdenele.

–  Ana, mai mergi la yoga? La maestrul tău?

–  Nu am mai ajuns. De ce?

–  Să-ți mai citească în stele, eu știu?!

–  Dar eu nu mai am stele, Paul!