De când mă știu, și mă știu de ceva timp, obrajii mei se îmbujorează. Mă fac roșie ca un rac. Mă aprind la față. Mă înroșesc. Mi s-a spus că sunt rușinoasă. Mi s-a spus că am emoții. Toate mi s-au spus înainte să-mi apuc urechile cu degetele, să le simt fierbinți și să conștientizez această reacție particulară a corpului și a sinelui.

Să faci o descoperire despre sine fără să te cunoști prea bine înseamnă două lucruri, lupți sau fugi. Reacția ține de biologie. La cinci ani când un coleg mi-a spart paharul de apă, iar eu l-am pârât la educatoare, obrajii s-au congestionat în urma răspunsului primit: Și eu ce să-i fac?! Am fugit acasă. A doua zi m-am ascuns după piciorul tatălui și nu m-am dat dusă de după el. Părinții m-au mutat la altă grădiniță.

La școală, în clasele primare, dacă eram ridicată în picioare și greșeam cumva răspunsul, obrajii ardeau ca la un episod de creștere rapidă a febrei. Acasă am fugit, dar piciorul tatălui nu m-a mai ascuns. Părinții mi-au schimbat grădinița, dar la școală m-au lăsat să lupt. Nu mi-a comunicat nimeni, părinți, bunici sau învățătoare, că la școală poți să greșești. Nu. Pentru mine școala a însemnat să știu fără să greșesc. Firește, am greșit adeseori!

La liceu mă diagnosticasem: timiditate care trece o dată cu adolescența. În perioada majoratelor, înfloream ca popcornul, o nouă descoperire legată de îmbujorare m-a ajutat cu disconfortul psihic. Un băiat mai mare ca mine, impresionat de obrajii mei în flăcări, s-a simțit flatat și m-a considerat o fată specială.

De la episodul cu paharul până la amorezarea junelui de mine la o petrecere de majorat s-au scurs 13 ani. În 13 ani, cu stăruință și perseverență, obrajii m-au torturat. Apogeul a fost când am simțit că-mi este rușine că-mi este rușine. Rușine de rușinea ta am auzit des în familie. Viața mea se împarte în înainte și după june. Mi s-au dezvăluit puterea perspectivei, puterea feminină și coexistența principiilor contrare. Timidă și îndrăzneață, feminină și masculină, inteligentă și tare de cap, naturală și lucrată cu artă există în același timp în mine.

În aceste zile pun cap la cap naturalețea și lucratul cu artă. De anul trecut, cu proiectul #poartariduri, încerc să deschid o ușă specială de comunicare cu Mara. Să o ajut să se cunoască, să se iubească și să se accepte așa cum este. Să înțeleagă că frumusețea înseamnă dat, dar și construct. Ființa umană, în alcătuirea ei interioară, seamănă mult cu o gaură neagră. O gaură neagră este o masă enormă concentrată într-un spațiu mic. Centrul găurii negre se numește singularitate. Centrul ființei umane manifestă singularitate.

Cu acest proiect îndrăznesc să sper că primul rid de pe chipul Marei nu o să aibă accepția de primă injecție cu botox. S-o feresc de presiunea grupului și a societății m-ar transforma în Don Quijote. S-o cresc în spiritul iubirii și respectului de sine m-ar transforma în habar n-am cine. Cine a mai luptat cu desfacerea în bucăți a femeii în numele frumuseții de parcă frumusețea este singura armă a femeii?

Îndrăznesc să sper la o Mară stăpână pe sine, blândă și înțelegătoare cu corpul ei.

Foto: Bogdan Mosorescu