Prima impresie despre Irlanda

Am amânat să scriu despre Irlanda. În Irlanda am ajuns săptămâna trecută și am stat o săptămână. La întoarcere, pe drumul de la aeroport spre casă, îi povesteam surorii mele plină de emoții când m-a întrerupt.
Doar ce ajunseși din Irlanda și tu turui de atâta vreme despre ce ai citit.
Chiar asta am făcut, povesteam despre Kadare, treceam la Jung și mă răsfățam cu Mihail Sebastian. Pur și simplu nu mă puteam opri sau detașa de lecturile mele, dar atunci am tăcut.
Ca urmare a acelei observații, nu m-am putut așeza să scriu pe blog. Nu m-am așezat pe scaun, nu m-am așezat sentimental. Mă simțeam emoționată, plină de senzații care mă purtau dincolo de conștiință.
Azi sunt cumva liniștită, amintirile nu mă mai provoacă, pot scrie despre Irlanda, despre Dublin unde am stat.
Am ajuns în plin soare, iar de a doua zi a plouat în fiecare zi. Au fost zile când m-am închis în camera de hotel, dar au fost zile când am hoinărit pe străzile Dublinului. Am vizitat două muzee și galerii. Am străbătut străzile. Am ajuns într-un capăt de Irlanda ca să nu mai visez, Cliffs of Moher au devenit realitate pe căpruiul ochilor mei.
Am intrat în puburi sfioasă, dar cu capul sus. Am cerut mereu bere, iar din gura largă a paharului am observat oamenii, am savurat dansurile lor. La Temple Bar am ascultat muzică live. Ziua, pe la amiază, m-am cocoțat pe un scaun înalt de bar și am ascultat. M-am întrebat: mamă, sunt oare curajoasă?
Să fie curaj că plec în lume și mă zgâiesc la ea? Să fie curaj ăsta? O formă de curaj? Pentru mine înseamnă curaj.
M-am dus în Irlanda să îndeplinesc o dorință și o sarcină, dorința adolescentei care nu mai sunt și sarcina de a termina cartea din manuscris. Am îndeplinit și am terminat. Cartea e sfârșită.
Cel mai mult însă a contat călătoria în sine, drumul, hoinăreala pe străzi. Adun tot mai multă experiență de viața și de la Dublin simt că am pășit într-o nouă etapă. Mai mult ca niciodată încerc să înțeleg oamenii, să-i ascult, să fac din mintea mea cuibar de vultur și nu de găini.

4 Comments
  • Dan
    ianuarie 25, 2013

    N-ai fost curajoasa, ai fost irlandeza. Bere, Guiness si Fish and fries si esti a lor. Mai ales daca dai peste o chelnerita românca…

    • dunia
      ianuarie 25, 2013

      Guiness nu, doar o data, prea amara pentru mine. Prefer berea blonda cu mirinda. Nu am intalnit romani, desi am inteles ca sunt multi.

      • dam167
        ianuarie 28, 2013

        Bere cu… cu mirinda? [după o pauză lungă] Nu înțeleg.

        Păi și gustările din pub? Experiența e completă bere + muzică + atmosferă + gustări = traiectorie non rectilinie.

        (explic dacă e nevoie, dar uneori nu-mi pot stăpâni limbajul pseudomatematic)

        Băi, asta cu guiness e deja snobism. Înțeleg să bei bere care e fabricată aici, dar nu-și are originea aici. Guiness poți bea și aici – da, la halbă. Majoritatea băutorilor de bere beau bere blondă – prietenii știu de ce.

        Poze nu punem?

  • dunia
    ianuarie 28, 2013

    @dam

    Să o facă mai dulce, de aia o beau cu mirinda, încearcă, poate o să-ți placă.
    Sper că nu mă bagi în discuții despre bere, nu?

    Urmează să pun și ceva poze, dar mai întâi cuvintele, apoi imaginile.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Solve : *
23 + 3 =