Am amânat să scriu despre Irlanda. În Irlanda am ajuns săptămâna trecută și am stat o săptămână. La întoarcere, pe drumul de la aeroport spre casă, îi povesteam surorii mele plină de emoții când m-a întrerupt.
Doar ce ajunseși din Irlanda și tu turui de atâta vreme despre ce ai citit.
Chiar asta am făcut, povesteam despre Kadare, treceam la Jung și mă răsfățam cu Mihail Sebastian. Pur și simplu nu mă puteam opri sau detașa de lecturile mele, dar atunci am tăcut.
Ca urmare a acelei observații, nu m-am putut așeza să scriu pe blog. Nu m-am așezat pe scaun, nu m-am așezat sentimental. Mă simțeam emoționată, plină de senzații care mă purtau dincolo de conștiință.
Azi sunt cumva liniștită, amintirile nu mă mai provoacă, pot scrie despre Irlanda, despre Dublin unde am stat.
Am ajuns în plin soare, iar de a doua zi a plouat în fiecare zi. Au fost zile când m-am închis în camera de hotel, dar au fost zile când am hoinărit pe străzile Dublinului. Am vizitat două muzee și galerii. Am străbătut străzile. Am ajuns într-un capăt de Irlanda ca să nu mai visez, Cliffs of Moher au devenit realitate pe căpruiul ochilor mei.
Am intrat în puburi sfioasă, dar cu capul sus. Am cerut mereu bere, iar din gura largă a paharului am observat oamenii, am savurat dansurile lor. La Temple Bar am ascultat muzică live. Ziua, pe la amiază, m-am cocoțat pe un scaun înalt de bar și am ascultat. M-am întrebat: mamă, sunt oare curajoasă?
Să fie curaj că plec în lume și mă zgâiesc la ea? Să fie curaj ăsta? O formă de curaj? Pentru mine înseamnă curaj.
M-am dus în Irlanda să îndeplinesc o dorință și o sarcină, dorința adolescentei care nu mai sunt și sarcina de a termina cartea din manuscris. Am îndeplinit și am terminat. Cartea e sfârșită.
Cel mai mult însă a contat călătoria în sine, drumul, hoinăreala pe străzi. Adun tot mai multă experiență de viața și de la Dublin simt că am pășit într-o nouă etapă. Mai mult ca niciodată încerc să înțeleg oamenii, să-i ascult, să fac din mintea mea cuibar de vultur și nu de găini.