În zilele uitate de iulie, am prins totuși în conștiință o amintire frumoasă, o amintire în șoapte poetice. Într-o seară de marți am ales să mă las încântată de Șerban Foarță cu ocazia a două volume aniversare, Foarță 70 și Foarță-n față.
Am sorbit în obscuritatea librăriei Cartea de nisip desăvârșirea, desăvârșirea unui om sau poate poetul nu e om.
Mi-a plăcut această întâlnire, căci mi-a apărut în față cu un poet desăvârșit și mi-a răscolit sufletul cu un dor, un dor de profesori, de oamenii aia de la care ai ceva de învățat.
Vocea domnului Ungureanu mi-a scăzut anii. În loc să adulmec împlinirea femeii de 30 de ani, m-am trezit în note și formulări de studentă. Ca studentă nu am avut stăpân, dar nici stăpână nu mi-am fost, acum cred sincer că anii aia reprezintă doar o alergare disperată prin conștiința trădătoare.
Plecând de la librărie, m-am urcat în mașină și mi-am privit ochii în oglinda mașinii. Uneori îi separ de ființa mea și dialoghez cu ei.
În facultate nu am scris deloc. M-am întrebat de ce. Mi-au răspuns două irisuri triste. Nu m-a încurajat nimeni în facultate să scriu. Cred sincer că scriitorii apar în perioade de restriște, iar atunci sunt necesari idealiștii. Sau naivii. Cineva trebuie să grăiască ceea ce nimeni nu îndrăznește.
Anii facultății mele nu au permis această îndrăzneală, căci perioada e plină de frustrări, nu de primejdii. Dar și ignoranța e o primejdie doar că scriitorii nu-și bat capul cu incompetența.
În facultate, contextul istoric m-a umplut de frustrări. În viață, singura școală pe care o mai frecventez, am defulat până m-am potolit prin propria ratare. Am abandonat visul de scriitor și m-am apucat de blog.
Uneori mă recompensează pe deplin acest blog, dar încă țin în mine resturile unui vis de scriitor.