Se făcea că eram la Godot

O să întrerup textele blogului pentru a vă povesti un vis. Nu cred că am mai făcut asta până acum. Dau o atenție deosebită viselor. De fapt îmi dau mie atenție. Dar nu o să discut despre vise, o să povestesc unul.

Înainte să-mi iasă pe gură născoceala minții, vă fac cunoscut cui datorez visul de azi noapte. Ieri am reluat Solenoidul. L-am abandonat de ceva vreme. M-a subjugat în primele 200 de pagini, apoi am simțit ușor, ușor cum mor. Nu mă înțelegeți greșit, multe cărți m-au făcut să plâng de o teribilă senzație de plictiseală, dar m-au recucerit până la final. La Solenoid am renunțat. Am crezut că au mai rămas 100 de pagini, dar au mai rămas 200. Așa că ieri am reluat și ultimul capitol citit pentru a mă pune oarecum la punct după o pauză lungă. Zeci de pagini despre un personaj, Nicolae Vaschide, un teribil visător.

Am mers la culcare cu o luciditate care nu-i privea pe Cărtărescu, Solenoidul sau Nicolae Vaschide. Departe de orice lume ficțională, am închis ochii cu frământări personale. În spatele pleopelor închise am reconsiderat claritatea gândirii.

Am visat-o pe Lia Bugnar și se făcea că eram la Godot. Mă aflam undeva la o masă în spate, cafeneua era goală și urma să înceapă un spectacol nou. Un angajat s-a apropiat de mine și l-am anunțat că o să mă mut undeva mai în față, poate chiar la prima masă lângă scenă. Ceea ce am și făcut. Dar scena s-a deplasat și ea. Arata ca o aulă. Eu mă situam sus, iar jos, scăldată în lumină, Lia Bugnar. M-a privit și m-a întrebat: tu, a mică, ai cont pe rețelele de socializare?

Mi-am rostit numele, Paula Aldescu, am adăugat imediat și Dunia, iar Lia Bugnar și cu mine am devenit prietene.

Visul a continuat, am mai întâlnit câteva persoane cunoscute și m-am trezit.

Un simplu vis fără pretenție de menționare, dar eu am știut imediat că o să scriu despre. Am suportat o regresie, devenid aia mică în propriul palat al minții, dar rămân cu bucuria unui dialog cu o persoană pe care o admir.

V-am mărturisit de atâtea ori, îmi place să-mi dăruiesc admirația. M-am iertat că nu-mi plac cărțile lui Mircea Cărtărescu, dar rămâne să-i prețuiesc inteligența.
Pe lânga asta, mi-a dăruit un vis de neprețuit.

Am visat, v-am povestit.

No Comments Yet.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *