Trăiesc fără Dumnezeu. Am ales asta. Nu mi-e bine, nu mi-e rău. Nu am sesizat nici o diferență comportamentală. Sau dacă stau să mă gândesc, ar fi ceva!

Mă uit lung la Biserici. Nu mă închin. Uneori le admir arhitectura, cât poate o diletantă ca mine. Alteori, de cele mai multe ori, le demolez. Imaginar acționez, în realitate descriu pasivitatea. Când sunt rezonabilă, le dau o altă utilitate, spitale și adăposturi. Ăsta e bun simț.

Și la nivel psihic am sesizat modificări. Cuprinsă de disperare, am senzația de nod în gât datorat absenței. Lipsește acel ajută-mă, Doamne!

Înghit greu atunci. În durere și suferință, privesc uneori cerul. Nu-mi pasă că e gol sau că așa îl percep eu. Îmi șterg lacrimile, cam sunt o plângăcioasă, dar compensez cu momente intense de veselie, și știu că totul în viața mea poate să fie bine sau rău, frumos sau urât.

Nu bine.

Nu rău.

Oricare dintre ele.

Pendularea dintre modul prielnic și neplăcere depinde de mine, de Eu. Eu îmi doresc să-mi fie bine. Acționez și rămân conștientă de lipsa obligativității. O să-mi fie bine sau nu.

Starea aceasta de conștiență pe mine mă mulțumește. Mă face să mă simt puternică. Îmi pune un zâmbet condescendent în colțul gurii. Mi-e bine așa.

E just pentru felul meu de a fi.

Trăiesc fără Dumnezeu. Nu mi-e bine, nu mi-e rău.