Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "adopție"

3 zile la spital cu Micul prinț

De 4 feb., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

O să urmeze un articol derutant. Am un subiect, dar nu pot să vorbesc despre. Mi s-a îngăduit să sugerez. Nu pot să știrbesc reputația unei instituții. Adevărul este că nici nu doresc. În sistemul nostru imperfect până la dezgust, se găsesc persoane care fac bine.

O concluzie. Mereu se găsesc persoane care fac bine.

Totul a început de la un telefon. Un copil instituționalizat se află la spital. Pot să-mi fac timp de?

Timp nu prea am sau prefer să-l folosesc în folosul meu. Un trup de copil zace pe un pat de spital, un copil de 3 ani abandonat la naștere din cauza unei malformații la inimă. N-am putut să trec peste acest fapt. Oare ce este în capul lui? M-am întrebat în fiecare zi de cel puțin 10 ori. L-am întrebat pe copil în fiecare zi începând de vineri.

Vineri am mers la spital. Ne-am cunoscut. Eu mă văicăream la interior. Vai de sufletul meu! Cine m-a ascultat, infirmierele și surorile medicale au luat cunoștință de furia mea. Sunt furioasă pe habotnici, pe ignoranți, pe părinții pudibonzi.

O să-l numesc pe copil Micul prinț. Aseară am terminat de citit. A ascultat cuminte cu capul lipit de al meu. Prima dată când s-a tras lângă mine am avut o tresărire. Dacă are păduchi? Vedeți, eu sunt o persoană mai bună atunci când raționez. Instinctul și obișnuința mă dezonorează prin reacțiile stereotipe. De aceea nu suport și nu accept aprecierile. Apreciez și respect ce faci, Dunia!

Nu, vă rog frumos, de mii de ori nu! Nu stau lângă un pat de spital pentru Micul prinț, stau pentru Mara. Empatizez până la leșin.

Ca orice copil abandonat, se împrietenește ușor cu oricine se apropie de patul lui. Râde, întinde mâna, lasă ochii în jos, te urmărește cu privirea. Pare să cunoască o anumită bunăvoință a oamenilor. Ne jucăm, ne distrăm, dar la final toată lumea pleacă.

Ce e în capul tău, Micule prinț? Știe să articuleze cu autoritate cuvântul gata. Gata! I-am dus o carte în prima seară. Motricitatea fină a mâinilor m-a determinat să-i aleg o carte muzicală cu animale. Pe fiecare pagină apărea cuvântul mama. Mi-a fost rușine să rostesc mama în prezența lui. El a învățat să spună gata. Gata!

În prima zi m-am purtat ca o mamă. I-am aranjat hainele în dulap. I-am separat bluzele de pantaloni. Le-am ordonat în curate și murdare. O bluză avea etichetă. Ah! Uite cutiile de pantofi cadou. Mi-a venit să vărs, deși m-a copleșit nedreptatea. O cutie de pantofi reprezintă un ajutor. Dar cineva este vinovat pentru că Micul prinț nu are o familie.

M-a întrebat cineva dacă nu este prea devreme că am discutat cu Mara despre actul sexual. Povesteam despre. Nu cunosc în dezvoltarea omului un moment potrivit. Dacă ar fi să numesc unul, aș alege minutul în care informația pătrunde în universul copilului. Nu aș indica o vârstă. Intrarea în colectivitate a pruncului reduce puterea părintelui de a controla informația. Mara a aflat despre penisul care pătrunde în vagin. Înseamnă că pentru ea este momentul.

Cu o educație sexuală în școli, numărul avorturilor s-ar reduce în rândul adolescentelor. Cu o educație sexuală în școli, numărul Micilor prinți s-ar reduce și el. Ca să nu mai vorbesc de sufletele schilodite ca ale mele care nu întorc spatele, dar nici nu merg până la capăt. Nu-l adopt pe Micul prinț. Îl hrănesc, îl schimb, mă joc cu el, îi citesc. În primele două seri arunca nervos cu cărțile când plecam. Știa că urmează să ies pe ușă. Aseară a ridicat mâna. Paaa!

Nu i-a luat mult să învețe. Copiii abandonați învață repede că nu este nimeni pentru ei. Aseară am primit prima lovitură serioasă. M-a durut în prima și a doua seară, dar aseară m-a copleșit.

Vii și pleci. Uite, nu mai arunc cu cărți. Paaa!

Firește, caut un vinovat. Religia este primul vinovat. Religia și ipocrizia celor care au stabilit niște legi care-l fac pe om să nu fie bine cu el însuși. Consolarea cu Paradisul nu mă poate ajuta.

V-a făcut vreodată un Mic prinț cu mâna? V-a arătat cât de repede descoperă pe pământ că nu e nimeni pentru el?

Mă spăl pe mâini de trei zile. Habar n-am ce o să-mi provoace următoarea revedere cu el. Știu sigur că mai avem de citit Cartea cu Apolodor.

Nu o să fiu niciodată mama Micului prinț, dar îi sunt prietenă. Oricine are nevoie de un prieten.

Foto: Zenobia Lazarovici

Victorie, femeia își vinde singură trupul

De 21 feb., 2014 24 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am mai spus asta, susțin adopția. Sunt pro avort. Nu știu dacă am mai spus asta. De fapt susțin adopția deoarece sunt pro avort.
Afirmația mea s-ar putea să dezamăgească unele persoane care mă citesc. I-aș ruga pe fiecare să aibă puțină răbdare. O să-mi argumentez părerea și sentimentele.
Am constatat de-a lungul timpului, că pe lângă fețele bisericești, bărbații sunt aceia care condamna avortul cu neînduplecare.
Biserica condamnă avortul, dar binecuvântează războiul, bărbații condamnă avortul, dar de-a lungul timpului educația și cultura lor nu presupunea sentimente pentru o sarcină extraconjugală. Nimic nu-l obliga pe bărbat sau îi strica dispoziția dacă lăsa o prostituată gravidă.
Nu aș vrea să reiau condiția femeii în istoria umanității, situația ei. Aș vrea doar să-mi susțin părerea.
Sunt pro avort.
Dintotdeauna, femeia a fost supusă speciei. Femeia a fost și rămâne responsabilă de perpetuare. Trupul ei a reprezentat dintotdeauna un obiect de care se dispune, dispune și va dispune specia, a dispus tatăl sau fratele, soțul, iar în cele din urmă, dispune însăși femeia.
Dreptul femeii emancipate stă în puterea ei de a-și vinde singură trupul. Înainte, iar înainte descrie chiar secolul XX, trupul femeii, căci psihic descria anihilarea, semnifica doar un schimb de putere între tată și soț. Femeie descoperea libertatea, o presupusă libertate, în instituția căsătoriei.
Mamele noastre sunt familiare cu această vorbă: mărită-te, așa o să poți să ieși seara, să te distrezi, să-ți permită societatea o bună reputație.
Eu sunt bucuroasă de vremea mea, de faptul că pot să-mi vând singură trupul, de faptul că pot întoarce spatele societății, de faptul că a fi numită curvă reprezintă o insultă și nu o situație.
Am crescut cu povești despre situația femeilor dinainte, femei alienate, femei servitoare, femei dependente de bărbat.
Cunosc o femeie, prezentul o cuprinde cu un păr alb, bunică devotată sau poate nu, mamă a trei copii și femeie cu 25 de avorturi la număr. Niciodată nu mi-a plăcut femeia aceea, întotdeauna am considerat-o rea, aproape inumană cu toți copiii din jurul ei.
Am judecat-o, și am judecat-o greșit. Eram copil, sunt femeie azi cu un acces nelimitat la informație, informație necenzurată de biserică și de bărbat.
Oare doamna de care vă povestesc, este unica responsabilă de acele avorturi? Atâta plăcere, atâta concupiscență să descrie făptura ei? Nu aș îndrăzni să întreb. Doar că acum presupun că toate acele avorturi au ucis toată maternitatea, toată bunătatea și blândețea unei mame.
Înainte vreme, chiar vremea mamei mele, femeile munceau la program, creșteau singure copiii, țineau menajul în casă. Femeia descria amanta, servitoarea, doica. Nimic nu descria echilibrul în munca ei. Nimic. Iar în familiile sărace femeile își băgau andrele în uter, beau săpun, bere fiartă, toate tehnici băbești să scapi de o sarcină nedorită.
Și societatea te condamna de crimă.
Crimă?
E o crimă faptul că trupul unei femei, prin specie, îi devine dușman? Ce a fost și este moral în educația unui bărbat care se bucură de autonomia trupului lui și se înfruptă din trupul moale și cald de femeie fără grija speciei?
Avortul descrie economia și politica la fel cum descrie o viață întreruptă. Niciodată nu o să pot să susțin că avortul este o crimă, ci o alegere. Dacă s-ar alege bine, nu ar exista copii abandonați, orfelinate și centre pline de copii abuzați și maltratați, copii de care prea puțin le pasă acelora care fac din avort o crimă.
Nimeni nu duce grija sufletelor fără mame, dar duc grija embrionului, duc grija războaielor unde oamenii de dezumanizează.
Da, sunt pro avort, sunt proprietara propriului corp și mă bucur că trăiesc vremuri în care reprezint și vânzătorul, și marfa.
Eu, doar eu pot alege cui mă vând.
Asta este o victorie, și nu a femeii, ci a omului.
Din păcate, femeia încă trebuie să amintească societății că este om.

Copiii așteaptă să fie iubiți

De 30 ian., 2014 4 Trăiri afective ale mele , , , 0

Se apropie ziua îndrăgostiților. La mine, printr-o naștere, se apropie ziua Marei. Am născut-o în 14 februarie. La început mi-a fost ciudă. Nu am suportat niciodată ziua îndrăgostiților. Apoi mi-am schimbat părerea. Mara a schimbat toate gândurile pentru acea zi. Eu în 14 mă gândesc la ea și așa o să rămână până la sfârșitul vieții.
Uneori, într-adevăr, totul se termină cu bine.
Așadar, în 14 februarie anul acesta Mara face 4 ani. Vârsta asta a ei provoacă mulți oameni să mă întrebe când vine al doilea.
Da, întotdeauna mi-am dorit doi copii, încă mai doresc. S-a schimbat însă ceva.
Nu fac alt copil momentan din mai multe motive, iar motivele țin de factori, împrejurări, situații.
Și cel mai important, al doilea copil nu vreau să-l mai port în pântec. Vreau să adopt. Eu vreau doi copii. Am trecut cu Mara prin toate minunile maternității. Am avut grețuri, am avut griji pentru fetus, am ascultat inima la ultrasunete. Am plâns când doctorul mi-a zis că uneori natura recompensează tatăl, dacă e fetiță, cu o asemănare izbitoare cu el. Iar nasul Marei, la ecografie, era al lui. Am plâns vreo două ore până am supărat tatăl. I-am citit Marei când eram una singură în engleză și franceză. Am dus-o la concerte. I-am permis să vină pe lume când a fost pregătită și am fost foarte curajoasă în fața nașterii.
Știu și cunosc maternitatea.
Al doilea copil poate să vină fără primele nouă luni. Eu am de dăruit iubire, iar în lume există mulți copii care așteaptă să fie iubiți. Ei așteaptă firescul uman cum așteptăm noi la poștă. Și toți ne văităm de poșta română.
Vreau să iubesc, pot să iubesc, copiii așteaptă să fie iubiți.
Nu mi-e ușor. Tatăl Marei nu e de acord cu adopția. Am un singur prieten care e deschis acestei idei. I-am propus să adoptăm, iar el mi-a răspuns să mai așteptăm câțiva ani. Acum mă amuz. Fac deseori asta. Râd. Râd când nu e cazul.
Dar nu vă pierdeți într-un asemenea zgomot colorat, rămân fermă în această decizie: vreau să adopt. Nu contează când, peste un an, peste 5, există un copil în lumea asta care-și va găsi în brațele mele tot ce i-a refuzat mama lui.
Susțin adopția, nu îndemn la adopție, ci vreau să fiu de-a dreptul un exemplu. Dacă ar fi după mine, aș îndemna nu numai cuplurile năpăstuite care nu pot avea copii să adopte, ci fiecare cuplu care-și mai dorește un al doilea, al treilea copil, să adopte.
Susțin adopția.