Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "angajare"

Ești veșnic nemulțumită

De 19 sept., 2016 3 Trăiri afective ale mele , , , , 0

14352330_10153750774811610_5609445382668442561_oȘtiu, fără să dețin un doctorat care să-mi dea dreptul să afirm, că toți oamenii își doresc fericirea.

De unde stau eu, o doamnă de 33 de ani fără prea multe sau înalte realizări, dar plină de pretenții despre caracterul uman, am acceptat că percepțiile deformate ale femeilor din societatea actuală, silicoane, botox, anorexie au ca scop starea de mulțumire intensă și deplină a ceea ce numim suflet.

M-am întrebat de foarte multe ori ce mă face pe mine fericită. Fix în punctul acesta o să menționez că m-am făcut remarcată în relațiile mele prin nemulțumire. Ești veșnic nemulțumită am auzit în familie, la prieteni, la iubiți.

Așa este, par de foarte multe ori nemulțumită. E ca o coadă pe care nu pot să o ascund în pantaloni. Mă prefac înger, dar mă dă coada de gol că-s drăcușor. M-a bucurat din copilărie asocierea cu drăcușorul. Mă făcea să râd.

Nemulțumirile m-au determinat să încep să mă caut. În școala generală am mers cu mama la spitalul de nebuni pentru o imagine radiografică a encefalului. Drobeta Turnu Severin, orașul de provincie, te trimitea la nebuni pentru o encefalogramă. M-au fascinat liniuțele subțiri de pe foaie chiar dacă am smiorcăit serios în curtea spitalului. Durerile mele de cap s-au estompat. Am deviat căutările în literatura de specialitate. M-am păstrat aproape de creier.

Cam în aceeași perioadă cu durerile de cap am început să scriu. Eram fericită mai ales când le citeam prietenelor la școală. M-a atras aranjamentul scris/lectură, dar m-a nemulțumit proiectarea unei vieți ideale. Îmi imaginam în poveștile mele ce îmi doream pentru mine. Voiam să fiu iubită și apreciată de familie, de prieteni, de un viitor soț. Sora mea mi-a impus niște standarde înalte. Să fiu iubită, plăcută, respectată. Am încercat, dar circumstanțele m-au condiționat să aleg marginea. Am devenit un spectator-observator.

Îmi dau seama, în timp ce scriu, cât de puțin permite omul să fie cunoscut. Compar cu faptele mele cărora puțini le cunosc motivele. Ești judecat după fapte, dar dreapta judecată aparține motivelor și intențiilor.

Știți că intenția mea a fost să scriu despre Romina Faur? Am ajuns să scriu despre fericire, encefalogramă și motive. Aș putea interpreta că Romina este un motiv pentru o durere de cap care mă face fericită. Habar n-am ce ar înțelege cititorii.

Păstrez de la ea o încurajare impunătoare prin fixarea în propria memorie. Paula, dacă nu suntem capabile, mergem amândouă și ne angajăm la 8 ore.

Am mai multe explicații pentru această frază.

Romina mi se adresează cu pluralul la nemulțumirile mele. Când m-a avut în față descurajată și disperată financiar, a adoptat pluralul empatic. Am vrut să renunț la blog anul trecut. Auzeam în jur angajare cu o prezentare de sprijin. Romina a fost singura care a crezut în mine, ceilalți mă iubeau și acceptau.

Angajarea de 8 ore semnifică o boală pentru mine. Ușoare atacuri de panică mă agită și încep să mă ating pe mâini și pe picioare. Într-o zi am stat mult și bine pe canapea lipind și dezlipind palma pe picior. Încet, foarte încet, atingerea s-a transformat într-un experiment organic. M-am redus la materie.

Am împărtășit cu Romina dezamăgiri, frici, aspecte dintr-o viață secretă, planuri de viitor. Am stat de multe ori vorbind cu o agendă între noi. M-a sprijinit, mi-a alcătuit un program al blogului, a folosit în exces pluralul, m-a certat, mi-a indicat greșeli, dar cel mai mult a crezut în mine. Cum poți să răsplătești un manager pentru credință?

Nu poți. Eu țin minte și uneori postez fotografii cu ea și o numesc minune de femeie. A fost și o să rămână pentru mine o minune.

Textul acesta este despre ea, despre Romina mea, dar puteți să-l citiți ca despre acel om din viața voastră care a crezut în voi când nimeni nu a făcut-o, nici măcar voi înșivă.

Romina Faur
Project Manager Verde pentru Biciclete
www.pedaleaza.ro
www.facebook.com/verdepentrubiciclete
Communication Officer Arsenal Park
www.arsenalpark.ro
www.facebook.com/ArsenalPark
Membru fondator ECO Club Timișoara
www.linkedin.com/in/rominafaur
www.facebook.com/rominafaur

Prefer să mă ratez cu scrisul, lăsați-mă în viața mea

De 28 apr., 2016 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

10917285_940982699245218_4634349241441204955_nDe câte ori vă priviți mâinile pe zi? Am ajuns să mă pierd în cercetarea lor. Prima data întind mâna stângă. Dintre cele două, ea este cea nobilă. Mă uit. Cu degetul mijlociu de la mâna dreaptă trasez linii pe degetele de la mâna stângă. Lent. Aștept și simt cum sunt transmise informațiile la creier. Mijlociu cu arătător, mijlociu cu mijlociu până la degetul mare. Îmi așez apoi degetele, mai puțin cel mare, în palma dreaptă și îmi mângâi, pe rând, unghiile fine de la lacul colorat. Strâng pumnul și îmi reiau orice activitate. Mi-am dat seama că fac asta de câteva ori pe zi.

Unde îmi sunt mințile atunci? Când strâng pumnul, mă potrivesc din părți într-un întreg. Revin. În tot timpul cât îmi privesc mâinile, ocupația provoacă o dedublare, un jos și un sus. Jos meditez, iar sus habar nu am ce fac. Mă simt acolo ca un ochi mare.

Mă preocupă nimicul, inutilul, ratarea, superficialitatea, iar peste toate adaug mâncarea. Cu ea mă trezesc. Ce fac azi de mâncare? Toate sunt inutile și viața e fără sens, dar mi-e foame, iar Mara are nevoie de hrană.

Ce știu eu despre viață:
– nu are sens.
– individul îi dă semnificații, determinații, scop.
– nu există destin sau un Dumnezeu care decide în locul meu.
– nevoia pune totul în mișcare.
– neplăcerile devin frustrări, angoase, traume, depinde de intensitatea si impresionabilitatea cu care au fost trăite.
– părții bune din mine i-am dat numele de Dumnezeu pentru a împăca un conflict socio-familial.
– plăcerile au rolul lor pentru suportabilitatea vieții.
– sinuciderea este o opțiune.
– mă încântă intens unele zile ale vieții.

Aș mai putea continua cu liniuțele, dar esențialul l-am cuprins. Am o rugăminte, familia și prietenii, dați înapoi! Am obosit să scriu cu gândul la voi. Mă trageți la răspundere pentru gândurile mele despre Dumnezeu sau sinucidere. Astea două provoacă isterie în jurul meu.

Am un creier. Funcționează. Nu pot să-l opresc, nici nu-mi doresc, și nici nu o să-l sculptez după placul vostru. Uneori mă faceți să regret primii 3 ani ai Duniei. Nimeni nu o cunoștea pe Paula Aldescu. Uneori Paula Aldescu pare că a stricat tot.

Îmi place să gândesc. Oricât aș greși, oricâtă dreptate ați avea voi și mă paște o amară ratare. Pentru mine nu e o tragedie și nici un sfârșit. Eu nu o să mor ca mi s-au sfârșit zilele, eu mor puțin în fiecare zi. Văd asta pe mâinile mele, ați citit în introducere. Știu asta și sunt de acord, de la Nietzsche. Sper să nu confund și să mă fac acum de râs, dar cine să râdă?!

Și ce naiba ar fi viață fără moarte? Nu vi se par uneori zilele îngrozitor de lungi, de inutile, de fără rost? Trezit, muncă, mâncare, veșnica preocupare de liniștire a stomacului, mai nou condimentată de delirul nutriției și al consumului de carne și zahar etc. Uneori adorm epuizată de la o zi obișnuită.

Vreau să scriu și să citesc. Pentru voi, familia și prietenii, asta nu constituie o muncă. Eu nu muncesc. Refuz o angajare cu condicuța pentru mulțumirea, respectul și admirația voastră. Nu v-ar păsa că aș muri și mai mult în fiecare zi, că aș proba singurătatea, tristețea și nebunia la cele mai înalte niveluri. Nu, voi îmi vreți binele și mă împovărați în fiecare zi cu el.

Vă rog să nu mă mai ajutați să mă ratez. Prefer să mă ratez cu scrisul, cu Tricoul meu Inteligent și Cuvintele mele de vânzare. Cu ele suport viața, nu o vomit.

Viața mea. Mea este un pronume posesiv.

Lăsați-mă în viața mea.

Sânii la angajare

De 24 aug., 2015 1 Trăiri afective ale mele , , 0

705641234209602Unsprezece dimineața. Lipseau 10 minute până la fix. Anisia se sprijini de zidul de la intrare și își aprinse o tigară. Trase primul fum apoi se ridică brusc. Cu mâna dreaptă încercă să îndepărteze stratul de necurățenie de pe umăr. Aruncă țigara, trase de marginile cămășii, verifică nasturii de la piept și își așeză o șuviță după ureche.

Unsprezece fără cinci. Înaintă spre intrare și se opri în fața unei uși. De sub un pult, o voce de bărbat îi spuse să intre și să aștepte.

Anisia păși în interior. Încăperea lipsită de lumină și mirosul specific de alcool o făcură să-și piardă mobilitatea. Rămase pe loc.

– Anisia, trebuie să vorbim!

Următorul pas a venit pe urma amintirii. Ultima conversație cu mama ei o punea în mișcare. După doi pași, o opri o mână de femeie.

– Așteaptă aici. Unde mergi?

– Un domn de afară mi-a zis să intru.

– Eu ți-am zis să intri, nu e nici un domn afară sau în toată clădirea. Trebuie să vină. Stai aici și așteaptă. Dă jos de pe scaunul ăsta cutiile de carton și ia un loc.
Fără timp pentru a se rușina de gafă, Anisia execută dispoziția și se așeză pe scaun. Pe ăsta, nu pe oricare. În dreapta, un mop acoperea resturile unei vome. Întoarse repede capul și își acoperi gura.

– Sensibilitatea nu te ajută într-un asemenea loc. Nu te ajută deloc în viață. Pentru ce ai venit, ce post?

– Pe net scria că angajați chelnerițe.

– Ah! Pentru asta. Bine. Așteaptă.

A așteptat. Pe la unsprezece jumătate a privit ușa de la intrare. Nimeni nu o mai deschisese. La doisprezece s-a uitat spre femeia care între timp se apucase să care niște navete de bere.

– Nu te uita la mine, nu știu când o să apară, dar o să apară.

A apărut pe la doisprezece jumătate. A trecut pe lângă ea și a poftit-o în biroul lui. O încăpere plină de tuburi luminoase electrice care o făcură să clipească des. Bărbatul a trecut după birou, s-a așezat și a privit-o. Nu a poftit-o să se așeze.

– Pentru ce post ai venit?

– Tatăl tău a fost disponibilizat.

– Pe net scria că angajați chelnerițe.

– Ești calificată și pentru celălalt post. Te interesează?

– Calificată? Dar nu am nici o experiență, am scris în CV.

– Din câte văd eu, ești calificată. Poți să-ți dai cămașa jos? Văd că ai sutien, scapă și de el.

Disponibilizat! Disponibilizat! Disponibilizat!

Anisia duse mâna la nasturii de la cămașă. Cel de la piept era deja desfăcut. Atingerea materialului de os o ajută să-și descopere calificarea. Își deschise nasturii. Toți. Exteriorul bombat al pieptului se revărsa din sutien.

– Și sutienul am zis. Vreau să-i și ating.

– Am venit pentru postul de chelneriță. Știu că este club de noapte, dar ce uniformă ne impuneți?

– La corpul tău e greșit să te angajezi chelneriță. Primești 50 de lei pe noapte. Animatoarele primesc 200.

50-200. Disponibilizat. Tatăl tău a fost disponibilizat.

Anisia se așeză pe scaun. Își închise nasturii. Cel de pe piept se desfăcu. Nu mai reveni asupra lui.

– Încerc chelneriță.

Bărbatul rânji. O dantură perfectă, albiți de curând din câte își dădu seama.

– Încearcă! O să vii singură la mine. Toate o faceți. La revedere!

– La revedere!