De la civilizaţie la sălbăticie. Să invadăm lumea arabă

12438963_1119360598074093_8924619943260317167_nPoate nu ştiaţi, dar am terminat un master de Politici Culturale. În 2006 am aflat şi am reţinut data de 9 mai şi numele ministrului de externe francez, Robert Schuman.

Destul de târziu, o să considere unii. Posibil să râdeţi! Aşteptaţi, o să fac o mărturisire. Nu sunt o inteligenţă înnăscută, ci muncită. Am trudit la mintea mea ca un muncitor calificat care lucrează într-o mină. Din acest motiv am şi renunţat la unele persoane din viaţa mea.

Vă imaginaţi pentru o secundă mâinile unui muncitor? Murdare, aspre, crăpate, cu unghii plesnite. O reprezentare potrivită pentru întreg procesul de finisare cu minuţiozitate a gândirii personale. Oamenii nepotriviţi cu care ne însoţim scad până la anulare condiţiile esenţiale pentru realizare. Geniile nu au nici o şansă în faţa intriganţilor şi a imbecililor, dar o minte meşterită ca a mea? Am lăsat în urmă şi m-am consolat cu Micul Prinţ. Da, cartea. Cu mine a făcut minuni la orice vârstă.

Am instalat o educaţie militară. Eu cer, eu mă supun. Am învăţat, am căpătat experienţă, m-am învăţat minte. În prezent îmi închipui că am un spirit liber şi îmi permit de foarte multe ori sinceritatea.

Un exerciţiu demonstrativ.

Consider că toate naţiunile lumii ar trebui să se unească şi să pornească spre pământul nenorocit de persoanele arabe şi să procedeze asemenea englezilor colonizatori. Violenţa nu e o soluţie, dar e instauratoarea unui drept. După violenţă, o asumare în timp a reeducării.

Ce istorie am avea astăzi dacă după Al Doilea Război Mondial liderii lumii s-ar fi concentrat pe cultură şi nu pe economie?

Arabii şi-ar mai fi crescut pruncii cu mitraliera în mână? Femeia ar fi fost tot un animal fără nici un drept?

În secolul XVIII un tată îşi izbea copilul cu capul de stâncă pentru că a scăpat aricii de mare, dar erau sălbatici, erau nişte fiinţe care supravieţuiau.

În oraşe am supus Natura şi puţini mai îndrăznesc să pornească spre locuri în care să-i simtă forţa. De aceea stăm palizi şi sfrijiţi în faţa calculatoarelor. Nu luam contact cu Natura, nu vorbim despre ea, trăim cu părerea smintită că şi ea ne va ignora. Fix la fel procedează părinţii cu adolescenţii. Nu le vorbesc despre sex, iar absenţa discuţiei înseamnă restricţii fiziologice.

Gândire comodă, gândire convenabilă, lipsă de gândire. Practica oricărui om al oricărui secol.

Revenind.

Toate naţiunile lumii ar trebui să se unească. Să invadăm lumea arabă. Să ne asumăm. Să reeducăm. Salvarea stă în educaţie.

Popoarele, poporul meu, să primească refugiaţi. Suntem oameni. La noi acasă, respectă regulile noastre. Casa mea e casa ta vine cu reprezentări fixe: un acoperiş, hrană, haine. Religia ţi-o laşi în ţara ta sau apucăturile religiei. În România femeile îşi arată faţă. În România femeia e om, iar copilul a auzit de educaţie în regim deschis.

Asta propun: unire, cotropire, violenţă, asumare, educare. În zeci sau o sută de ani. Procesul invers, de la civilizatie la sălbăticie e inacceptabil. Prefer să mă întovărăşesc cu Kirilov, şi el, poate, un imbecil, dar ce imbecil!

Sunt sinceră. Aş cotropi arabii.

Xenofobă într-o secundă nepoftită

Îmi propusesem pentru azi, după notabilul text de ieri, să scriu ușor, adică în litere adunate în cuvinte lejere, o ultimă observație despre Zanzibar.
Înainte să scriu însă, citii câteva texte pe alte bloguri. La Tomata, o scrisoare a unei fete din Arabia Saudită îmi provocă o clară senzație de respingere.
Automat mă gândii la Petru, la cele trei momente când s-a lepădat de Isus. Eu îmi trăii cel de-al doilea moment de respingere a unei naționalității.
Prima dată și pentru întâia oară, când zburam de la Oman spre Frankfurt, știu că mi-am ridicat capul de pe imitația de pernă pe care o oferă companiile aeriene, iar obrazul meu, desprinzându-se cumva de persoana mea într-o individualitate plină de furie, s-a crispat într-un dispreț nefiresc la doi arabi care îmi limitau câmpul vizual. Știu că o senzație urâtă de înverșunare, de aversiune și desconsiderare mi-a transformat obrazul și ochiul.
Am devenit, într-o secundă nepoftită, xenofobă.
Mărturisesc că îmi este rușine să mărturisesc, dar folosesc confesiunea, mai ales pe blog, ca pedeapsă pentru sufletul și mintea mea.
După ce am reușit să clipesc și să alung neinvitata senzație, m-am scuzat în cuget aruncând vina pe oboseala fizică și psihică.
În dimineața asta, citii textul Tomatei după 7 ore se somn, iar reacția mea de respingere a arabilor nu-și poate avea cauza în nici un fel de oboseală. În timp ce îmi sorbeam cacaua, cu o emoție ce se putea descoperi în ușorul tremur și îngheț al mâinilor, mintea mea căuta soluții pentru reacția mea nejustificată de respingere. Este nejustificată sentimental și rațional, eu iubesc omul, nu bărbatul, nu ungurul, nu evreul, nu englezul, omul, pentru mine omul a devenit o religie liberă de dogme.
Totuși, într-o săptămână de două ori senzațiile mele nefirești m-au făcut de rușine în fața propriului sine. Descriu acum, ca ființă, un paradox. Senzațiile se pun în contradictoriu cu un fel de a fi care până mai înainte vreme nu mi-a făcut nici un fel de probleme.
Știu ce anume resping clar, îngrădirea libertății, iar femeia ca individ nu descrie libertatea la arabi. Ca o adeptă a expresiei a face cum te duce capul, orice interdicție îmi repugnă.
Dar nu cunosc ce anume m-a făcut să disprețuiesc.
Totul este la trecut acum, am disprețuit, azi doar respinsei, dar gândul la Petru? Lepădarea?
Sunt aproape convinsă că într-o viață viitoare o să fiu o femeie arabă și asta pentru că nu mă pot controla, nici măcar acum când scriu, să nu-mi doresc să trăiesc așa o viață.
Dunia Tuel o să scrie, dacă își va păstra acest dar, de la dreapta la stânga.
Doar dacă, doar dacă o să pot ajunge să-i iubesc, atunci mă voi salva.