Eleganța trupului e legată de eleganța minții

Ce se știe despre mine?

O să încep cu a fi.
Sunt o femeie trecută de 30 de ani.
Sunt mamă.
Sunt blogger.
Sunt nepoată de croitoreasă.
Sunt snoabă intelectual.
Sunt filoloagă.
Sunt gălăgioasă.
Sunt elegantă.

     

Continui cu ce am.

Am o fetiță, o Mară.
Am un blog, dunia.ro.
Am o bibliotecă.
Am o soră mai mare.
Am o slăbiciune pentru Freud.
Am o mână de obiecte cărora le-am dat o valoare monstruoasă, niște ceasuri, câteva genți, cercei, eșarfe, pantofi etc.
Am cultul prieteniei.
Am gura mare.
Am un iubit cu ochi albaștri.
Am frustrări.
Am vise.
Am stimă de sine recent construită.
Am planuri pentru 2018.
Am.

Diferența dintre a fi și a avea îmi revine în urma unei lecturi, Erich Fromm, A avea sau a fi. Exprimarea celor din jur, prin apelul la un verb sau altul pentru a se descrie, mă ajută. Utilizarea unui verb coincide cu un indiciu despre persoană. Limbajul reprezintă o pârghie de cunoaștere a celuilalt. Pentru supraviețuire, pentru epoca noastră rapidă, a-l ști pe celălalt semnifică o bătălie câștigată.

De aici am presupus următoarele. Oricât de gălăgioasă sunt, oricât de exigent mi-am construit vocea pe blog în ultimii ani, oamenii nu țin seama de ceea ce sunt prin devenire. Spun asta în urma mai multor sugestii primite să-mi transform blogul în unul de modă. Bloggerii de modă ar fi mai bine răsplătiți financiar. Eu am ajuns la pragul cel mai de jos economic și nu-mi mai permit atitudinea intransigentă. Nu contrazic pe nimeni, refuzul compromisurilor nu mai e justificat. Nu când am un cont pe minus, unul aproape de zero și altul în administrare. Urmează un Dar.

A apuca pe drumul modei ține și de dorință. Eu nu am nici o dorință în această direcție. Mă îmbrac într-un mod plăcut pentru mine, nu pentru a da mai departe. Susțin și vorbesc despre eleganță și feminitate oriunde se ivește prilejul. Anul 2018 este anul designerilor români pe blogul meu. Luna ianuarie am început-o și cu o ședință foto la atelier Bobar&Josephine. O ținută all black, tocuri, cercei remarcabili și dialoguri spumoase despre modă, mentalități, bloggeri timișoreni m-au reținut o zi întreagă.

Vedeți fotografiile realizate de Simona Nuțu, o tânără pasionată de fotografie.

  

Dacă aș apuca drumul modei, tendința ar fi să vă îmbrac ca pe mine. Un designer, un blogger de modă sau un stilist nu fac așa ceva. Aș începe prin a vă cere să vă cumpărați o pereche de blugi clasici, un pantalon negru, o rochie neagră, un sacou, un cardigan, o geacă de piele, o cămașă albă, două tricouri, alb și negru, un parpalac, două perechi de pantofi cu toc, negru și bej, o pereche de cizme lungi, o pereche de bocanci, o pereche de adidași, o geantă scumpă.

Până aici ne-am înțelege, dar când m-aș muta la îngrijirea corpului s-ar ajunge la ochi dați peste cap. Machiajul strident mi se pare vulgar, de aceea nu suport culorile intense, genele false, unghiile lungi și colorate, tonele de fond de ten, părul nearanjat.

Ochii dați peste cap s-ar transforma în ceartă când m-aș porni cu observații legate de vocabularul dumneavoastră. M-aș strădui să corectez acuzativul, pleonasmele, în special marea majoritate mă irită peste măsură. De exemplu, preferatul meu, Lucian Boia, aproape m-a adus la disperare cu marea majoritate. Iar Lucian Boia are toată admirația mea.

Vă întreb eu acum, ce șanse mai am să devin un blogger de modă când mi-am mărturisit clar traseul pe care l-aș urma? La mine eleganța trupului e legată de eleganța minții. Orice puneți pe trup nu mă atrage dacă gura dumneavoastră se afirmă doar prin ruj și colagen.

Timișoara are bloggeri de modă. Nu le discut conținutul blogului și nici stilul. Eu rămân pe cultură.

În final, să fie Luceafărul. Am un volum de versuri de Eminescu în biblioteca mea.

Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.

Ținuta mea: cămașă Atelier Bobar, cercei Josephine, pantaloni Barsash, pantofi Jimmy Choo.

Foto: Simona Nutu

Dunia, Cenușăreasa postmodernă

După despărțirea din 2015 de tatăl Marei, într-un timp înfiorător de scurt, am fost nevoită să iau o decizie. Din păcate pentru mine, o Cenușăreasă postmodernă, caleașca era ditamai dovleacul. Las metafora deoparte și vă spun clar între ce anume am avut de ales: să merg înainte cu blogul sau să mă angajez ca orice om matur și responsabil la o companie oarecare, oricum nu mă atrăgea nimic.

Aici o s-o numesc pe Romina Faur. Ea mi-a dat un fel de ultimatum: ne descurcăm pe direcția asta sau ne angajăm la 8 ore dacă nu suntem capabile. În momentul acela am apreciat doar pluralul, faptul că nu s-a lepădat de mine și mi-a oferit tot confortul psihologic.

Singură acasă, privind pereții strâmbi ai apartamentului meu comunist, oribila culoare a faianței, nuanța oului de rață, îmi călca în picioare obișnuința de a locui într-o casă de revistă. Am strâns din dinți, am plâns până am rămas fără lacrimi și mi-am tratat deshidratarea cu apă adusă de mamanu de la fântână. Uite că acum nu mai primesc reproșuri de la tatăl Marei că mă zgârcesc la apă. Înapoi, la fosta mea casă de revistă, orice apă, cu excepția Evian sau Vittel, mă făcea suspectă de avariție.

Am închis ochii tot anul 2015. Am decis să merg înainte cu blogul și au urmat niște luni crâncene. În 2016, oarecum așezată în noua viață, am anunțat că doresc să dau o petrecere în 2017.

Ce fel de petrecere? De ce?

Împlinesc 10 ani de blog și îmi doresc să sărbătoresc. Când am început să scriu, abia terminasem facultatea. Între timp am devenit mamă, am publicat două cărți, mi-am pierdut prietenii copilăriei, am îngropat un foarte bun prieten mentor, m-am despărțit, am greșit monumental, am rănit oameni, iar acum învăț să merg pe picioarele mele. Cred că merit o petrecere.

Sâmbătă trecută am dat petrecerea. Luna trecută, darling Bobar mi-a anunțat intenția de a croi special pentru mine o rochie. Nu prea știu să primesc cadouri, dar o prietenă mi-a aruncat dezinvolt că e cazul să mai și primesc înapoi din tot ce am dat. Flatată la modul acesta, și am permis lingușirea, a fost făcută din afecțiune, am acceptat ajutorul tuturor.

Rochia de la Diana Bobar mi s-a părut cel mai natural lucru. Am crescut împreună. Prima dată când am ajuns la ea cosea într-o garsonieră și număram 47 de kg. Între timp multe s-au schimbat. Ea are o Nina, eu am o Mara. Ea deține un atelier șic și merge la târguri la Paris. Eu tai facturi pe Cuvinte de vânzare și bat palma pentru parteneriate onorabile. Cum nu consider mândria un păcat, mărturisesc că parteneriatul cu Teatrul Național Timișoara îmi dă un sentiment de încredere exagerată în calitățile proprii.

Vineri am mers la probă. Diana cosea, schimba, punea nasturi, îi dădea jos. Eu probam, mă îmbrăcam la loc, discutam viitoare articole, socializam cu Nina așezată pe genunchii mei.

Sâmbătă am strălucit în rochia mea sacou Diana Bobar. De 9 ani îmi croiește rochii. În toți acești ani nu i-am cerut niciodată să-mi copieze un model de rochie. N-am confundat niciodată croitoria cu designul vestimentar. Sunt nepoată de croitoreasă, dar am devenit o persoană manierată. Faptul ăsta e responsabil de mulțumirea mea deplină de atelierul Bobar.

Când Diana întreabă ce vreau, am același răspuns de 9 ani: Tu să-mi spui!

Foto: Ervin Boer