Încep săptămâna pe blog cu o altă piesă de teatru, Barca cu păpuși. Această piesă, pusă pe scenă în cadrul Festivalului Euroregional de Teatru Timișoara, TESZT, a prilejuit o întâlnire cu actorii Teatrului Național Sârb, Novi Sad.
Trei rânduri.
Rândurile astea seceră cititorii. Nici o părere la Ținuturile joase.
Barca cu păpuși îmi dă speranțe. În primul rând limba sârbă te atrage prin sonoritate. Corectez, limba sârbă mă atrage, pe mine mă atrage prin sonoritate.
Sonoritatea limbii și dinamismul actorilor mi-au ținut spatele drept o oră și treizeci de minute cât a durat piesa. Am clipit des, recunosc. Primeam ceva de pe scenă, dar nu-mi revenea nimic cu sens. Caut sensul întotdeauna în ceea ce actorii exprimă.
Mi-a trecut prin cap simbolul, seria de reprezentații care încurcă novicele.
Am alungat simbolul, imaginea profesorului de literatură comparată mi-a corectat direcția gândului. Așa că mi-au apărut în conștiință semnificațiile.
Dacă aș încerca să povestec piesa Barca cu păpuși, aș prezenta-o ca pe un vis. Fix așa m-aș exprima, și se făcea că, apoi nu-mi mai amintesc nimic, gândul și conținutul manifest.
Renunțând la simbol, m-am perpelit cu semnificația măștilor de urs și a măștilor picitilor din Albă ca Zăpada.
Am căutat să fac analogii. Ce anume îmi spune ursul, animalul? Animal puternic care se bazează pe miros și auz, vederea îi este slabă.
Ce anume îmi spun piticii? Personaje de poveste, basm.
Am adunat material cu care să lucrez.
O familie, două fete. Una dintre ele se îndrăgostește, face un copil, copilul se naște nesănătos. Familia băiatului o respinge. Timpul trece, ajunge o artistă recunoscută.
Să interpretăm.
Omul este puternic asemenea unui urs. Omul are și vederea slabă asemenea unui urs. Trecem prin viață derutați de propriile simțuri. Proiectăm în afara noastră, din interiorul debil, reprezentări diforme. Omul e diform.
Să mai interpretăm puțin.
Piticii, personajele din poveste, povestea Albei ca Zăpada. Un basm crud, dar nemuritor.
O artistă diformă, dar nemuritoare prin opera sa artistică.
Mă opresc aici cu semnificațiile. Mă opresc aici cu scrisul. Așez și eu toate gândurile pe o barcă și aștept refluxul conștiinței.
Celălalt tărâm din România
În basme, natura cunoaște atingerea unui designer. Poate acești designeri poartă numele de elfi, în unele culturi, scandinavă, germană, știu sigur că aceste ființe supranaturale lucrează cu apa, focul și vântul.
Ieri, mi-am propus să o duc pe Mara mea în basme.
Am plecat dimineața, după un mic dejun festin aș putea zice, spre Caransebeș. După Caransebeș, între Obreja și Glimboca sau chiar la Băuțar, există un tărâm de basme. Intenția mea a stat într-o activitate de jumătate de zi în natură, iar la prânz să lenevim undeva cu un castron fierbite de supă în față și obligatoriu ceva desert.
Intenția nu s-a potrivit cu întâmplarea.
Locul acesta de basm mi-a revenit dintr-un articol de pe internet. Știți acele articole care vă fac cunoscut de la început că aveți în față un ciot. Nu întreb. Cine stă pe internet, a dat peste cioturi. Eu m-am dus după unul.
Undeva între Obreja și Glimboca se alfă o veche cale ferată unde în prezent locuiesc elfii, zânele, toate ființele supranaturale binevoitoare.
Undeva e foarte vag, căci undeva se pierde între kilometri dintre Obreja și Glimboca. Totuși, în același ciot de articol, erai trimis și la Băuțar. Nimeni nu specifică că urmezi un ciot, iar eu am citit un fel de avertisment abia ieri. Oamenii care știu locația exactă nu vor să o divulge, cică există turiști cu intenții rele care vor să alunge elfii și zânele.
Revin la experiența mea de ieri, la judecata mea. După informațiile mele, am hotărât să opresc în Glimboca, locul fiind între Obreja și Glimboca. Am cerut îndrumări în Glimboca. O doamnă în marginea drumului. Mi-a zis să merg la Băuțar, ea merge la Oțelu Roșu și e în drum.
Sus, tanti, sus!
La Băuțar, o altă doamnă în marginea drumului. Nu la Băuțar, la granița cu Hunedoara. Ea merge la Bucova, e în drum.
Sus, tanti, sus!
Ne-a atras atenția asupra puterii lui Dumnezeu care ne-a scos-o în cale.
Între cele două județe nu am descoperit nimic, dar am urcat puțin pe munte și acolo, în aer rece, eu am încălzit pământul. Mara căuta curioasă în jur orice semn de praf magic.
Ne-am urcat în mașină, am întors, am mers până în sat și am tras pe dreapta. Mi-am mai încercat norocul cu încă un sătean.
Nu vă supărați, aici, undeva, pe vechea cale ferată, un tunel de copaci.
Ah! Era să uit! Doar o mică paranteză. În Oțelu Roșu am întrebat un polițist despre tunel. Bună ziua, nu vă supărați, pe vechea cale ferată, între așa și așa, un tunel de copaci, știți cumva?
Un tunel?!!!
Mare, mare i-a fost mirarea, iar eu abia m-am abținut să nu râd. Până atunci deja conștientizasem că intenția mea a devenit un caraghiozlâc.
Ultimul sătean însă mi-a dat puțină încredere, dar am început să-i suspectez pe toți de tăinuire. Eu întrebam despre tunel, el mă trimitea prima uliță la dreapta, se poate vedea ceva și de aici.
Sigur, am acceptat politicoasă, dar TUNELUL de care întreb eu, știți unde este?
Apoi da, dar e între Obreja și Glimboca. Mergeți în Glimboca, ieșiți din sat, lăsați mașina și mergeți spre calea ferată. La calea ferată, mergeți înapoi spre Glimboca.
El a zis, noi am făcut. Am parcat mașina, ne-am îndreptat spre calea ferată, am luat direcția înapoi spre Glimboca. M-am oprit după ce am mers câteva minute și am schimbat direcția indicată, am pornit spre Obreja. Și am mers, am mers până ne-am întâlnit cu un grup de oameni, căutau același tunel. Erau foarte dezamăgiți de ceea ce au găsit. Eu le-am spus și lor ceea ce știam de la un alt sătean, acesta având casă lângă calea ferată, că tunelul se află la 2 kilometri, poate chiar 3 de aici, este aproape de Obreja.
Ei nu m-au ascultat, au plecat dezamăgiți. Îmi pare rău că au renunțat, tunelul există, trebuia doar să nu renunțe, să nu fie descurajați de 2 kilometri de mers pe cale ferată. Mara a rezistat și a fost recompensată. A descoperit și a avut șansa să treacă prin tunelul zânelor și elfilor.
Așadar, cine vrea să petreacă timp în basme, există un tărâm fermecat la ieșirea din Obreja. Ieșiți din Obreja, parcați, îndrepați-vă spre calea ferată, tunelul este acolo. L-am văzut, l-am fotografiat, m-a făcut fericită, zâmbăreață, frumoasă, mulțumită de isprava mea.
Am ratat prânzul, e adevărat! Ieri am mâncat prânzul și cina la aceeași oră, dar Mara nu s-a plâns. Iar azi noapte sunt sigură că a visat foarte frumos.
Țineți minte, tărâm cu ființe magice între Obreja și Glimboca, la ieșirea din Obreja. Vă rog nu alungați zânele, nu le plac sticlele de plastic, pachetele de tigări, nici măcar chiștoacele.
Drum bun spre celălalt tărâm din România.
