Mă încăpățânez cu rutina. Respect servil un program de lucru în casă și cu Mara. Ieri, după ce am frecat vasul de toaletă și faianța din baie, m-am oprit. Mă gâdila un fir de păr. Mă gâdila și o idee. O lume fără bătrâni. Cum ar fi să ieșim din case și să aflăm că ne lipsesc bătrânii? Odioasă închipuire! Am părăsit baia. La bucătărie, supa fierbea la foc mic. N-am strecurat-o. Un alt foc mic, putința proprie de a înțelege, m-a trimis cu gândul la sine. Trăim zile pline de eu. El este și are de a fi, cum ar zice Heidegger.

N-am pus mâna ieri pe carte. Faianța, mopul, supa, spălatul vaselor, lectura cu Mara, pilates-ul, periatul pisicilor m-au ținut departe. Oricum am filtrul Heidegger. Am și senzația, atunci când citesc, că a scris special pentru aceste zile. Ce credeți că înseamnă nivelarea tuturor posibilităților de ființă? Zilele acestea mai citiți, judecați sau priviți așa cum se judecă și se privește? Vă desprindeți de majoritatea? Vă indignați? Presupun că ați revenit la moduri proprii de a fi.

Presupun că ați ajuns la unica întrebare. Cine sunt? Sunt o persoană supărată pe bătrâni că nu se supun, pe diasporă că se întoarce acasă, pe mame că-și scot pruncii afară, pe proprietari că-și plimbă câinii, pe un fel de a fi slab? Nu. Mi-am luat visele, după ce am terminat facultatea, și mi le-am așezat la picioare. Am călcat pe toate. Primul vis călcat în picioare a venit de la o respingere. Am scris mai multor reviste în 2006 că mi-aș dori să lucrez pentru. Unele mi-au ignorat mailul, altele mi-au răspuns politicos. Nu.

Mi-am făcut blog. Eram un nimeni. Îl admir pe Pessoa. Îmi place nespus Tutungeria. Mereu am sperat să ajung cineva. Nimicul e o categorie în viața mea. Nu e un fel de a fi. Nu sunt nimic. Nu voi fi niciodată nimic. Nu reușesc să voiesc să fiu altceva decât nimic. O poezie frumoasă, asta înseamnă pentru mine.

Al doilea vis călcat în picioare, neputința de a pleca cu Crucea Roșie în Africa sau India, m-a oprit un moment. A devenit clar că nu pot să visez mare. Îmi doream măreția, dar întruchipam primele versuri din Tutungeria. Mi-am propus să-mi reorganizez visele. Faptul că am rămas însărcinată mi-a schimbat din nou direcția.

M-am tot întrebat zilele acestea. Cine aș fi fost eu cu un strop de curaj? Cine aș fi fost eu fără Mara? Dacă aș fi găsit o modalitate să ajung la Budapesta pentru cursurile obligatorii pentru Crucea Roșie, atunci Dunia n-ar mai fi existat. Nu mă neliniștește gândul. Mi-am turnat flecărelile, fricile, observațiile pe blog. Din vise călcate în picioare, din vise reinterpretate am pornit pe un drum al cunoașterii. Mă plâng prea mult. Mă victimizez. De ce fac asta? Mă interoghez. Construiesc la mine. Distrug în aceeași măsură.

Dunia există. Mara este și are să fie. Mă liniștește gândul. Îmi aștern noi vise la picioare. O să încerc să nu le mai calc de data asta.