Să reluăm puțin Berlinul, dar cu alți ochi, alte simțiri. O să-l descriu puțin cu superlativul. Berlinul este superb.
Toate micile plăceri ale vieții se împlinesc în orașul acela imens. Poți merge la Filarmonică, la galerii de artă, la terase, iar această alegere ține de un turist care dispune de câteva zile, ofertele orașului par și probabil sunt numeroase.
Personal nu am avut noroc de Filarmonică, fiind în deplasare la Madrid, dar am mers la Alte Nationalgalerie și ne-am desfătat la terase.
La Alte Nationalgalerie am descoperit un nou pictor, Adolph Menzel. Într-un mod deosebit m-a atras o pânză a lui cu un cap de cal. Am rămas în fața pânzei mult timp, i-am dedicat timp permițând asaltul emoțiilor.
Primeam ceva de la pânza de pe simeze, dar greu îmi interpretez și acum sentimentele. Am luat cu mine expresia ochilor acelui cal, urechile și culoarea, maroul acela al castanei coapte.
Așezate la o terasă, un murmur mai aducea uneori în discuție pânza aceea cu calul, nu m-am desprins de ea în excursie și nici după ce m-am întors acasă. Mi s-a întâmplat să privesc fotografia cu tabloul zâmbind și străduindu-mă să-mi înțeleg atracția. Nu am înțeles-o, dar mă bucur să simt, căci important este ce simți, nu ce înțelegi.
Tot pe terase, privind oamenii, una dintre cele mai mari plăceri ale mele, am constatat relaxarea celor din jur. Relaxarea, după mine, constituie un argument pentru cunoașterea de sine.
Unul dintre izvoarele cunoașterii de sine stă și în relaxare. A sta încordat duce la o secare a energiilor și la o îndepărtare de tot ce înseamnă uman. Oamenii se blochează în împrejurări, situații și cuvinte care le-au modelat caracterul. În viață, împrejurările diferă, la fel și impactul, de aceea cea mai importantă lecție a omului devine detașarea. Detașarea oferă curaj și putere de a te cunoaște, de a te accepta și de a-i accepta pe ceilalți. Plimbându-mă prin Berlin, și prin toate celelalte orașe ale acestei excursii, am prilejuit o meditație despre relaxarea oamenilor la modul general, iar acest general lipsește poporului român cu desăvârșire. Nu pot face nimic pentru a schimba generalul, dar am puterea de a mă mișca în propriul individual cu o minte și un suflet disponibile pentru schimbare, și orice schimbare începe cu tine.
Din acestă convingere, m-am așezat și mai bine în mine și încerc să mă relaxez. Mă ajută și retrăirea zilelor petrecute la Berlin.
Berlin, Berlin, I love Berlin.
Berlin
Berlin. Am fugit ieri de el, aș fugi și azi, dar totuși o să scriu. Excursia aceasta a avut o temă sau mai bine zis o intenție, o socoteală veche a mea de a lua bine aminte de ororile istoriei pentru a putea la rândul meu să povestesc celor care vin după mine.
La Berlin, urmărind gândul înapoi, acela cu Auschwizul, am mers să vizităm Muzeul evreilor și Zidul Berlinului.
La muzeu am descoperit însă și un alt aspect, un fel de viață a evreilor departe de nenorocirile lagărelor. Fotografii, scrisori, obiecte ale unor oameni, familii la masă, familii așezate pentru fotografie, prieteni la plimbare.
Am descoperit, tot în muzeu, și nu știu dacă în școală îmi revenise această informație, că majoritatea evreilor erau și probabil continuă să fie niște persoane foarte educate. Educația oferă și distincție, iar distincția devine păcat sau chiar insultă pentru omul frustrat. Hitler a fost un frustrat. Eu fac această afirmație, și sunt convinsă că traumele lui din copilărie aduc niște răspunsuri, dar niciodată nu aș vrea să-l înțeleg pe Hitler.
Mi-am amintit și de teoria lui Nae Ionescu, teorie explicată în prefața cărții lui Mihail Sebastian, De două mii de ani.
O comunitate mică se face direct responsabilă de furia comunităților mari prin misterul pe care-l construiesc în jurul lor. Nu permiți să fi cunoscut, atunci lași liber interpretărilor, iar oamenii simt nesiguranța ca o amenințate asupra vieții.
Am mai descoperit ceva în această excursie, din lecturile mele, bineînțeles. Nu este deloc bine sau deloc ușor de controlat instinctul omului de supraviețuire. Oamenii de azi încă trăiesc după el, deși uneori îl numim stres.
Revenind acum de pe câmpii de teorii și impresii subiective, mă așez la zidul Berlinului. Am privit fotografii cu Hitler, cu tineri care ardeau cărți, cu parade.
M-am hlizit la poza lui Hitler, mormăind despre mustăcioara lui și frumusețea lui salaică ( Salai, tânăr foarte frumos, protejat a lui Leonardo da Vinci).
Doar că ironia mea e fără rost. Și dacă o pricepi, tot lipsită de amuzament este.
Am plecat de la zid în pas grăbit, grăbit de ploaie, grăbit de autobuzul a cărei stație nu o cunoșteam. După zid am pus punct atrocităților. De a doua zi am început cu galeriile de artă.
De la galeriile de artă povestea începe să se schimbe, de mâine se schimbă și tonul acesta șoptit ca în prezența unei urne.
