Destul e destul! Bienala timișoreană de arhitectură Beta 2020 s-a încheiat

Ieri am anunțat că urmează să devin pentru a doua oară mamă. Mă simt mult mai bine de când am dat publicare articol. În ultimele luni, de câte ori scriam, mă apăsa ceea ce nu voiam să dezvălui. V-am mărturisit că mă grăbesc să termin niște cărți, Diplomația lui Kissinger și Mari gânditori politici. Motivul l-am lăsat nerostit. Mă grăbesc deoarece mintea mea se încețoșează. Nu dorm mult de la sarcină, dar tot mai des dorm pe mine. În acestă stare ritmul de a citi s-a încetinit.

E un blog personal. Scriu despre mine, iar când ascund ceva, nesuferita senzație de impostoare mă copleșește. Lupt de ani de zile cu această senzație care mă urmărește, iar o sarcină ascunsă i-a creat condiții favorabile de dezvoltare. Ieri am pus frână. Destul e destul!

La ce vă gândiți când auziți Destul e destul? La o mamă cu mâna în șold care își ceartă copilul? La un partener gelos? La un tată exasperat? La expoziția Enough is Enough care a avut loc în cadrul Bienalei de arhitectură Timișoara? Poate unii ați participat. Poate unii ați auzit. Poate unii citesc acum, aici.

De la începutul lunii, la Timișoara s-a desfășurat Bienala de arhitectură Beta 2020. S-a încheiat în această duminică cu o proiecție de film In Comparison de Harun Farocki. Am participat la deschiderea expoziției Enough is Enough. Am ajuns la un eveniment despre managementul deșeurilor. Am ratat alte evenimente din cadrul Bienalei. N-am scris despre nimic. De ce? Pentru că dorm foarte mult pe mine și mă consum în griji de mamă nebună care e convinsă că va pica drobul de sare.

Mi-am ordonat azi gândurile și am decis să vă vorbesc despre scara blocului pornind de la Bienală. În orice bloc din România intri, dacă este ridicat înainte de 1990, te izbește, în afară de putoarea subsolului, o ambianță deprimantă. În orice bloc comunist, Dostoievski rescrie la nesfârșit condițiile de viață ale familiei bețivanului Marmeladov. Așa trăiesc milioane de persoane în România. Părăsesc apartamentul traversând o zonă care mâhnește profund sufletul. Revin în apartament traversând aceeași zonă.

În cadrul facultății de Arhitectură există specializări care ar putea să ne scape definitiv de hidoasa scară a blocului comunist. Planificare urbană, de exemplu. Sau Proiectare de interior. Sau Studiul formei și ambient. Sau. Soluții sunt, banii lipsesc, dar neputința nu se trage nici măcar de la buget, ci de la atitudinea românească. Merge și așa.

Condițiile de viață contează în sănătatea fizică și psihică a individului. Ca stadiu, românul e încă blocat în umplerea burții, dar întotdeauna se găsesc câțiva frumoși nebuni care să se lupte cu morile de vânt. La toate astea mă gândeam în timp ce am traversat hala de la muzeul Corneliu Mikloși pentru expoziția Enough is Enough. Ar fi sunat incredibil și în română. Pentru că Destul e Destul! Unii dintre noi înjurăm și dezaprobăm atitudinea Merge și așa. Unii dintre noi acceptăm să muncim în pătrățica noastră și să lăsăm deoparte plângerile pe rețelele de socializare.

Destul e Destul! Mai ales în România.

Pensionarii români au o anumită gândire și un anumit comportament. Viața le-a trecut. Așteaptă să moară.

Locuiesc la bloc. Am un apartament comunist renovat după chip și asemănare. L-am umplut de cărți. L-am ferchezuit cu o hartă imensă. L-am făcut mai subtil cu o sculptură. Arăt cum pot spre ce aspir.
Lucrez de acasă. Scriu pe un blog de 14 ani. Scriu dintr-un apartament de cinci ani. Inevitabil, vecinii s-au strecurat în universul meu. Un vecin vizionează filme porno dimineața, iar partea sonoră ajunge și la mine. O vecină mă exasperează cu o antipatie provocatoare. Mereu îmi bate la ușă când repar ceva prin casă. Un alt vecin mă pândește când ajung acasă. Vecina, vecina, ce faceți? Am văzut că aveți cărți. Pot să împrumut? De la prima cerere până la ultima, am dezvoltat un sistem. Vecinul bate la ușă. Îi deschid. Îl poftesc înăuntru. Îl las să se plimbe la rafuri. Îi recomand. Nu am vrut. A insistat. A cerut ceva ce citesc eu. Așa a lecturat Freud, Jung, Lucian Boia. A cerut ceva povești de dragoste. Așa a lecturat Pacientul englez, Animal pe moarte. A cerut autori români. Așa a lecturat Daniel Vighi, T.O. Bobe. Cărțile apăreau într-o zi pe dulapul de la intrare.

În prezent stau două cărți pe dulapul de la intrare. Nu le-am pus la loc în bibliotecă. O să le mai las acolo o vreme. Mamanu mi-a comunicat acum câteva zile că vecinul-cititor a murit. Primul gând a fost la cărți. Oare ce titluri au rămas la el? Apoi am zâmbit trist. Am rămas cu vecinul cu filmele porno și cu vecina cu spiritul obtuz. Vine toamna. O să ies în frig și ploaie ca s-o duc pe Mara la școală. La revenire, vecinul nu o să mai aștepte pașii mei ficși ca să-mi ceară cărți.

Nu cunosc detalii despre viața vecinului. Un domn bătrân cu un păr complet alb, dar cu o inimă zdrobită de dragoste în tinerețe. M-a prins cu cana de ceai în mână într-o dimineață. Gestul acesta a însemnat pentru el că mă poate reține. Mi-a povestit despre ce a citit, ce impact a avut asupra lui. Exclama uneori: Freud ăsta! Înțeleg de ce îți place, vecina! Animal pe moarte mi l-a pus în mână. Am iubit și eu așa în tinerețea mea. Nu-mi amintesc dacă am încercat să leg un dialog.

Iar acum nu mai este. La nivel personal, purtarea vecinului m-a făcut să mă simt specială. Am împrumutat cărți unui pensionar român. Pensionarii români au o anumită gândire și un anumit comportament. Viața le-a trecut. Așteaptă să moară. Presupun că și vecinul a așteptat, dar cu o minte deschisă poveștilor.

Pentru că împărtășim iubirea de povești, o să-l așez în stele. Când le privesc, o să-mi râdă de acolo împreună cu Feli, Micul prinț orfan operat pe inimă. Probabil fiecare dintre noi adunăm pe parcursul vieții câteva stele rătăcitoare, dar pătrunzătoare.

Foto: Bogdan Mosorescu

Vin adulții din exterior și îți spun că gărgărița nu e mov

Mi se pare greșit să privești pe geam la blocuri. E greșit. Așa scrisesem. Am șters. Am corectat. Mi se pare greșit. Mie, mi. Vine uneori o lumină de culoarea șofranului și blocurile capătă o anumită substanță și un sens. Mi se pare greșit să usuci hainele în camera în care dormi. Mie, mi. Așternuturile albe de pat, întinse pe uscător, pe scaun sau pe ușă, în lumina de culoarea șofranului sau într-o lumină simplă, mă atrag ca orice pânză semnată Picasso.

Îmi place Picasso. Înainte să pot aprecia tehnica, m-am apropiat de chipurile descompuse în părțile elementare: nasul, ochiul, gura. Am auzit. Așa desenam și eu în clasa a V-a. Am primit mesaje. Așa desenam și eu la școală. Mi s-a mărturisit. Așa desenam și eu. Am răspuns. Dar unul singur e Picasso!

Când eram mică, clasa a III-a, clasa a IV-a, m-am opărit la picior. Am rămas fără piele pe laba piciorului. Am ajuns cu tata și vecinul nostru turc, într-o Dacie bleu, dacă nu mă fentează memoria, la o doamnă, un fel de vraci. Înainte să mă dea cu cremă, a muiat o bucată de vată într-un ceai și a stors pe rană. Mi-a luat durerea cu mâna. Am experiența expresiei. Într-un mod similar, contactul cu portretele lui Picasso mi-a luat durerea cu mâna. Să desenezi nu înseamnă să reproduci. Să desenezi este în primul rând o manifestare a simțurilor. E la interior. Vin adulții din exterior și îți spun că gărgărița nu e mov. Sigur că e mov! Sigur că poți să depășești linia. Sigur.

Picasso m-a ajutat să integrez imperfecțiunile în viața de zi cu zi. Întind așternuturile albe prin casă. Mă opresc. Privesc. Ce desen elegant! Dar eu nu desenez. Eu scriu. Mi-am propus să scriu despre cearșafurile albe, despre farmecul lor. O să vă las acum. E târziu. S-ar putea să încep să bat câmpii. Deja am căscat. Mara refuză să doarmă. Pisicile se aleargă. Nu-mi mai găsesc cuvintele.

Foto: Bogdan Mosorescu

Nu pot să am tot ce vreau, dar vreau tot după cum pot

Locuiesc la Timișoara. Stau la bloc. Săptămâna trecută am fost acasă la Severin. La Severin m-am născut. Tata are casă pe deal. Am revenit.
În ultimele trei luni mi-a lipsit enorm curtea. De aceea am umblat cât s-a putut la Severin. Am urcat dealurile. Am bătut potecile pe dealuri și prin păduri. Am visat cu ochii deschiși pe terasă. Am privit cu atenție casele din jur. Oamenii și-au construit case enorme. Tata a construit o casă enormă. Casa a devenit el. Casa îl definește.

M-am așezat într-o zi pe marginea patului. Mi-am analizat unghiile de la picioare. Îmi lipsește pedichiura. Mâinile le-am sprijinit pe lângă corp. Am ridicat capul. Adevărul este că nu agreez viața la bloc. Mi-am întors capul dreapta-stânga. Adevărul este că nu agreez datoriile la bancă pentru a ridica o casă. Mi-a zis o prietenă. Uite unde am ajuns! Pluralul l-a folosit din politețe. De fapt sublinia unde a ajuns. Eu n-am făcut mare lucru cu viața mea. Așa am răspuns. N-am făcut mare lucru cu viața mea. N-am ridicat o casă. N-am plantat un copac. Am făcut un copil. A rămâne însărcinată la 26 de ani nu semnifică o realizare. Un trup tânăr și sănătos duce sarcina și revine la starea bună. Educația Marei reprezintă o reușită. Să spună ce simte și ce gândește. Să acționeze corect. Să îndrăznească. Să greșească. Să trăiască cu demnitate. Să râdă de orice. Să mă ucidă simbolic. Să ajungă propriul ei stăpân. Mara are 10 ani. Ne aflăm în proces de educare.

Îmi place să citesc și să scriu. Citesc cocoțată în pat, întinsă pe canapea, adunată pe scaun, despuiată pe șezlong dacă am unul. Am unul la Severin. L-am mutat după soare și m-am afundat în lectură. M-am plimbat prin America de Sud cu Ibanez, Cei patru cavaleri ai apocalipsului. N-am cules buruienile din grădină. Am șmotruit bucătăria. Timp mi-am acordat pentru citit și vitamina D.

Mi-e clar ce am făcut cu viața și la viața mea. Am citit și am scris. Doresc să continui. Dacă ridic o casă după modelul tatălui. Nu mai citesc. Nu mai scriu. Nu-mi mai satisfac mofturi. Renunț la cremele de la Derma Oxy. Sunt prea scumpe. Nu mă mai tund la Andrei. E prea scump. Ș.a.m.d. Manichiură la salon? Renunț. Dar. Aș avea o casă. Aș mai crește un copil. M-ar aplauda în imaginar societatea, iar eu m-aș detesta.

Le vreau pe toate: casă, copil, scris, citit, cărți, creme, Andrei, unghii, călătorii. Nu le am pe toate. La ce renunț? Cui mă dedic? La cine mă închin? Atașamentul de obiecte nu-l aprob. Scriu ca să-mi suport viața. O ador pe Mara. E destul de clar. Nu pot să am tot ce vreau, dar vreau tot după cum pot. Și pot. Unii mi-au zis că nu pot. Alții au insinuat că nu pot. Eu am îndrăznit. Mereu am îndrăznit.

Cea mai mare îndrăzneală este să-ți asculți capul și să ai regrete personale. Tata a ridicat o casă. Are regretele lui. Eu n-am ridicat o casă. Nu mă definesc prin. Plămădesc nereușite. Sunt mama Marei și mama stărilor de bine și regretelor personale. Sunt mândră de asta.

Foto: Bogdan Mosorescu

În fiecare dimineață mă ridic din pat Penelopa

Când mă trezesc, în fiecare dimineață, fără nici o excepție, mă ridic din pat Penelopa. Toată munca din ziua anterioară, mă refer la aspirat, s-a pierdut. O iau de la capăt. Vecina de sub a bătut în țeavă. A făcut o glumă la lift. V-ați luat un elefant? La magazin m-a oprit pentru un mic discurs. Am înțeles-o. Viața la bloc ne obligă la o participare indezirabilă în intimitatea altora. Suntem cu toții o prezență absentă. Dau cu aspiratorul zilnic. Îmi pare rău pentru zgomot. Zilnic? Brusc m-am simțit prost. Mi-am stricat dispoziția. M-am stresat.

Prepar micul dejun și numele meu este Cenușăreasa. Spăl. Gătesc. Aspir. Dau cu mopul. Șterg praful. Când mă opresc din trebăluit, mă așez pe canapea Mary Poppins. Cum să-i stimulez Marei imaginația? Filmele s-au dovedit un suport excelent. Când Mara pune întrebări, adopt atitudinea socratică. Nu mă remarc în mod deosebit în reprezentarea de Socrate. Refuz să mă amestec în temele Marei. Am cotrobăit după DOOM. M-a tot bătut la cap cu semnele de punctuație. I-am pus dicționarul în brațe.

Trece jumătate de zi. Mă întind pe jos. Sunt Jane Fonda. Îmi țin respirația. Îmi întind oasele. Îmi contract mușchii. Adun izoprenul, fantastică investiție în izolare, și mă ridic mamă. Ce avem de mâncare? Eu nu mai mănânc gulaș. Pot platou? Dar ceva dulce? Creierul de mamă descurcă situațiile și mă aventurez să fiu Simone de Beauvoir. Scriu. Mă disciplinez. Citesc. Adun informații. Plănuiesc.

Pe la miezul nopții mă așez în pat. Mă chestionez. Cine mai sunt la ora asta? Reprezentările par să doarmă. Mă ivesc și eu obosită printre perne. Glumesc cu mine. Dacă mâine mă trezesc și refuz să fiu Penelopa? O alung pe Cenușăreasa? La naiba cu Mary Poppins!

Poate mâine o să fiu mai multe ore eu. O să mă gândesc la asta în timp ce spăl vasele. Acum merg să întind rufele. Urlă mașina de spălat. Să nu o audă vecina.

Foto: Bogdan Mosorescu

M-am felicitat că m-am eliberat de prostia generală. În prezent sunt proastă individual

De o săptămână pândesc să apără la tarabele pieței liliacul. Făt Frumos locuiește la etajul șapte. Mara și cu mine ne-am izolat cu Făt Frumos. La finalul pandemiei o să comand o tăbliță mică pentru ușa apartamentului. O să gravez ceva. Aici au locuit pe perioada pandemiei doi adulți, un copil și două pisici.

Azi dimineață am apucat binoclul și am scrutat mesele negustorilor. Pe ultima masă trona o găleată de vopsea cu liliac alb. Am sărit în blugi și am pornit pe scări. Cobor treaptă cu treapă. Pe la etajul cinci m-a pocnit literatura. O ușă s-a crăpat. Am tresărit. Marmeladov, Sonia, mama care spăla hainele copiilor seara ca să se usuce până dimineața. Familia Marmeladov locuia într-o cameră de trecere, un hol. Ca holul de bloc coborât de mine de dimineață. De ceva vreme nu pot să cobor scările fără să-mi fugă mintea la Dostoievski, la familia bețivanului Marmeladov.

Am cumpărat liliac. Am umplut o plasă cu ouă, capșune, roșii și pătrunjel. Am uitat de Dostoievski. Am luat liftul la urcare. În casă m-am dezinfectat cu mințile aiurea. Suntem ceea ce ne preocupă. Am citit asta la Heidegger. Am ajuns la pagina 450. Mă preocupă banii. Dau banii la o parte. Probabil suntem ceea ce ne preocupă după grija banilor. Mă preocupă cărțile. Sunt o carte.

Fantazam uneori cu o dramă personală care mă va determina să mă izolez singură în casă. Voința personală ar fi închis ușa de două ori după mine, nu un virus. M-aș fi cufundat în lectură. Dar apoi? Cu cine să împărtășesc tot ce am studiat? Ce să fac cu toate informațiile, poveștile, destupările, detașările, depărtările?

M-am pus la rând să iau o apă. M-am așezat la un metru. Distanța a permis ca cineva să intre în față. N-am vociferat. De obicei o fac. Căscam gura la vânzătoare. Dialoga cu un furnizor nestingherită de cei doi clienți. Știi ce a spus despre tine? Ochi dați peste cap de furnizor. Și-a pus brațele pe tejghea. A pufăit. Îți spun, dar nu ai voie să spui mai departe. Ei, îți imaginezi că nu spun. Mi-am luat sticla de apă și m-am îndepărtat. O să vă recunosc că am judecat. M-am bucurat că nu mă manifest ca vânzătoarea și furnizorul. M-am felicitat că m-am eliberat de prostia generală. În prezent sunt proastă individual. Eu greșesc, eu corectez.

E o libertate asta. Să te desparți de lume. Să trăiești în lume, dar să trăiești în preajma ei, nu laolaltă cu ea. Am devenit pe alocuri înțeleaptă. Consecințele izolării, presupun.

Mai râdeți zilele astea?!

Foto: Bogdan Mosorescu

Liniștea, un simptom

13059663_1191778960832256_399927150_nO izbi în față. O mișcare scenică prin lentoare. Își lăsă capul ușor pe spate și strâmbă din nas.
Aerul era sufocant. Bătea soarele în ferestre, iar încăperea devenea o seră. Fructele și florile îi împrumutau aromele și mirosurile, dar fără să facă o favoare locului sau persoanei care deschidea ușa.

Se duse pușcă spre geamuri. Călcă pe petale de bujori, iar tălpile goale transmiseră un fior. O senzație de rece și ud. Se opri. Ridică un picior. O talpă colorată, roșu spre violet. Iar strâmbă din nas. Dădu drumul piciorului din strâmtoarea mâinii.

Deschise fereastra și se aplecă în față. Inspiră. Își ținu respirația câteva secunde și închise ochii. Cât e până jos? Poți să mori de la o asemenea înălțime? Un stejar mare și bătrân nu îi permitea pământului să se facă văzut. Ce straniu! Muma lui, muma stejarului, iar stejarul îi ascunde chipul. Te poți referi la pământ altfel? Nu simți pământul când rostești mamă, dar ce emoție când înlocuiești mamă cu mumă!

Ce gânduri! Oare de unde îi vin?! Un porumbel s-a așezat pe pervaz. Un revanșard. Penele din jurul gâtului îi sunt înfoiate și se mișca în stânga și în dreapta ca un înfumurat.

Femeia ridică capul. Undeva în stejar s-a întâmplat ceva. Sau poate la un pervaz de la blocul de peste stradă. Cui îi afișează aroganță porumbelul de la fereastra ei? Nu zărește nimic în jur, nu sesizează nici o mișcare, dar e sigură că undeva există un alt porumbel sau o porumbiță.

Se retrage de la fereastră. Privește peste umăr. Numai petale pe parchet. Tălpile! Și pe tălpile ei. Trebuie să scoată aspiratorul, să dea cu mopul, să. Afară verdeață, răcoare, păsărelele cântă. În cealaltă cameră se află pruncul și aspiratorul.

Privește din nou stejarul. Mai măsoară cu privirea distanța până jos. Porumbelul dispăruse. Ciripitul încetase. Asta ar putea fi liniștea. Nu o cunoaște. Ea are mereu un vâjâit în ureche. E o boală. Simptomul, tinitusul, o face să perceapă sunetul în ureche. Meniere, bolii, îi datorează vertijurile și scăderile de auz. Fix ca acum.

Poate să fie liniștea. La ea e un simptom.

Plânset. S-a trezit fetița.