Leonardo și femeia de 30 de ani
Mă întreb acum, în timp ce încerc să născocesc, ce legătură are Leonardo da Vinci cu femeia de 30 de ani. Firește că îmi pun o asemenea întrebare deoarece nu intuiesc de unde s-a ivit alăturarea.
Plecând înapoi pe gând, recuperez câteva evenimente legate de numele lui Leonardo, la unele reușind să ajung în cursul acestui an.
La Bruxelles am avut prilejul să o admir pe Monalisa. Și cei 30 de ani? Anul acesta am făcut 30 de ani, iar Leonardo s-a dus și s-a întors în așteptarea lor și după împlinirea lor.
Cu luni în urmă, mă plimbam agale printr-un muzeu admirându-i unele invenții, la Bruxelles m-am plimbat prin alt muzeu admirându-i invențiile și pe Monalisa. Pe Monalisa am primit-o cu un mijlocitor, fotografia lui Pascal Cotte, un renumit fotograf am înțeles, care a muncit îndelung pe pânza lui Leonardo până a reușit, prin toate acele tehnici necunoscute mie, să redea nuanța din anii 1503-1506.
Cu Pascal Cotte, am reușit să stau minute în fața mâinilor Monalisei, în fața ochilor care te urmăresc prin încăpere și în fața gurii. Părți și părți de Monalisa, apoi un întreg deslușit.
Am părăsit muzeul acela din Bruxelles plină de invidie, Leonardo fiind responsabil. În general poftesc la geniul oamenilor cu spirit, eu și atâția alții luptăm cu unilateralitatea, iar el cred că nu știa o notă, una singură a acestui cuvânt.
Nu mă mustru că îl cuprind în simțiri și astfel pe Leonardo, cu invidie, îmi pare oarecum firesc în toate pretențiile mele. Cum să nu suspin, cum să nu tânjesc, cum? Mai ales la 30 de ani când apare și nenorocita de întrebare ce am făcut cu viața mea?
Aici am schimbat puțin, cu intenție sau fără, am agitat contrariile, și s-a ivit ce o să fac cu viața mea?
Azi sunt aici, la acest imens și nemernic ce fac cu viața mea?
Iar întrebarea e împunsă de evenimente, chiar și de această reluare pentru public, eu fiind public, a lui Leonardo.
Leonardo și femeia de 30 de ani. Ah! Dacă aș putea să eliberez intuiția la fel cum eliberez câinele din zgardă.
Stau în neputință, dar mă simt capabilă, cum ziceam, contrariile mă amețesc. Și aici se sfârșesc poveștile despre Bruxelles, cred.
Un pișălcios la Bruxelles
În 4 iulie, trăgând de aceleași bagaje, parcă puțin mai grele cu fiecare oraș vizitat, și magneții, cu gramul lor, au ajutat sau de fapt nu au ajutat pielea palmelor mele, am ajuns la Bruxelles.
O zi am poposit aici, dar dintr-o zi nu pot face un singur text. În Bruxelles ne-am pierdut pe străduțe, am vizitat un muzeu, am întâlnit o prietenă bloggeriță, Arakelian, ne-am entuziasmat la vitrine cu bijuterii, am și achiziționat ceva, am lălăit pe la terase, am gustat praline și am băut bere cu zmeură.
Câte povești?
Cum să construiesc? Am ținut un jurnal în această călătorie în urma unui sfat, dar l-am rătăcit, chiar eram curioasă ce am scris, știu că la un moment dat am scris că e foarte greu dorul de mamă.
Revenind la Bruxelles, la impactul cu orașul, notez aici bunăvoința și veselia oamenilor, o purtare molipsitoare, căci am zâmbit tot timpul.
În Grande Place, am lălăit bine într-un sentiment de admirație, construcțiile monumentale reușind să ne facă să ne simțim oameni mici, dar mari oameni. Clivajul ăsta între trup și minte s-a produs la zgâirea mea în jur. Arhitectura micșorează trupul, dar crește cumva mintea, chiar și cuvântul arhitectură este unul destul de lung.
După puțină plimbare la picior, câteva poze, câteva opriri, una la pișălcios, statuia simbol a orașului, am întâlnit-o pe Arakelian. Am avut ceva emoții, puțină teamă de prima impresia sau de a doua impresie. Pe blogul ăsta am construit o imagine a mea, cu siguranță îmbunătățită. Când trec dincolo de blog, nu știu sigur cu cine vine omul să se întâlnească, cu Dunia sau cu Paula. Descriu la prima strângere de mână o imagine de vițel rătăcit. Mă întreb, de fapt mintea bolborosește cine sunt? cine sunt? ce așteptări există?
Pentru că există oarecare așteptări la un anumit nivel. Cu Arakelian m-am liniștit destul de repede. De la tonul dur practicat pe blog, cu argumente, explicații și ironii, am surprins și m-a surprins o voce suavă de femeie mignonă.
Ne-am plimbat și cu ea din nou pe străduțe, am mâncat, am băut, am povestit. Firește că am povestit despre român, despre mamă, despre blog, despre alegeri, despre Bruxelles și Belgia. Ne-am despărțit când soarele scăpăta, la fel și ochii noștri care deveneau tot mai mici de oboseală, mâncare și bere.
În camera de hotel am pus capul pe pernă și am avut timp de câteva gânduri, în timp ce din stradă ne revenea limba noastră română. Am zâmbit. Am adormit frumos cu certitudinea că întotdeauna e o mare bucurie să întâlnești oameni frumoși, oameni care pentru câteva ore ți se oferă și îți permit o călătorie de neuitat într-o parte de suflet, într-o parte de minte a lor.
Iubesc omul cu patimă și mi-e frică de el teribil în aceeași măsură, dar nu pot renunța la om, la încercarea mea de a-l cunoaște, de a-l provoca, de a-l consuma, căci omul este viața mea.
Arakelian, numai gânduri bune.
