În 4 iulie, trăgând de aceleași bagaje, parcă puțin mai grele cu fiecare oraș vizitat, și magneții, cu gramul lor, au ajutat sau de fapt nu au ajutat pielea palmelor mele, am ajuns la Bruxelles.
O zi am poposit aici, dar dintr-o zi nu pot face un singur text. În Bruxelles ne-am pierdut pe străduțe, am vizitat un muzeu, am întâlnit o prietenă bloggeriță, Arakelian, ne-am entuziasmat la vitrine cu bijuterii, am și achiziționat ceva, am lălăit pe la terase, am gustat praline și am băut bere cu zmeură.
Câte povești?
Cum să construiesc? Am ținut un jurnal în această călătorie în urma unui sfat, dar l-am rătăcit, chiar eram curioasă ce am scris, știu că la un moment dat am scris că e foarte greu dorul de mamă.
Revenind la Bruxelles, la impactul cu orașul, notez aici bunăvoința și veselia oamenilor, o purtare molipsitoare, căci am zâmbit tot timpul.
În Grande Place, am lălăit bine într-un sentiment de admirație, construcțiile monumentale reușind să ne facă să ne simțim oameni mici, dar mari oameni. Clivajul ăsta între trup și minte s-a produs la zgâirea mea în jur. Arhitectura micșorează trupul, dar crește cumva mintea, chiar și cuvântul arhitectură este unul destul de lung.
După puțină plimbare la picior, câteva poze, câteva opriri, una la pișălcios, statuia simbol a orașului, am întâlnit-o pe Arakelian. Am avut ceva emoții, puțină teamă de prima impresia sau de a doua impresie. Pe blogul ăsta am construit o imagine a mea, cu siguranță îmbunătățită. Când trec dincolo de blog, nu știu sigur cu cine vine omul să se întâlnească, cu Dunia sau cu Paula. Descriu la prima strângere de mână o imagine de vițel rătăcit. Mă întreb, de fapt mintea bolborosește cine sunt? cine sunt? ce așteptări există?
Pentru că există oarecare așteptări la un anumit nivel. Cu Arakelian m-am liniștit destul de repede. De la tonul dur practicat pe blog, cu argumente, explicații și ironii, am surprins și m-a surprins o voce suavă de femeie mignonă.
Ne-am plimbat și cu ea din nou pe străduțe, am mâncat, am băut, am povestit. Firește că am povestit despre român, despre mamă, despre blog, despre alegeri, despre Bruxelles și Belgia. Ne-am despărțit când soarele scăpăta, la fel și ochii noștri care deveneau tot mai mici de oboseală, mâncare și bere.
În camera de hotel am pus capul pe pernă și am avut timp de câteva gânduri, în timp ce din stradă ne revenea limba noastră română. Am zâmbit. Am adormit frumos cu certitudinea că întotdeauna e o mare bucurie să întâlnești oameni frumoși, oameni care pentru câteva ore ți se oferă și îți permit o călătorie de neuitat într-o parte de suflet, într-o parte de minte a lor.
Iubesc omul cu patimă și mi-e frică de el teribil în aceeași măsură, dar nu pot renunța la om, la încercarea mea de a-l cunoaște, de a-l provoca, de a-l consuma, căci omul este viața mea.
Arakelian, numai gânduri bune.