Ultimul stilist cu bun simț

Ieri am încercat să mă conving să mă spăl pe cap. Alaltăieri la fel. Nu am reușit. Necesitatea asta mă omoară. Prefer să fac orice altceva. De aceea am aprofundat sistemul nervos și sistemul imunitar și limfatic. De exemplu, am descoperit că nervii hipotalamusului reglează activitatea fiziologică a organelor interne și influențează emoțiile, comportamentul sexual, foamea și alte instincte fundamentale. Vedeți? Foame și sex, instincte fundamentale, doar că sexul s-a pricopsit cu reprezentări blamabile. Eu mai repede aș critica un gras. Inclinațiile senzuale mă fascinează. Închid paranteza nedeschisă.

Dar un păr lung nu poate fi ignorat. Aplecată asupra Atlasului, cocoțată în pat într-o poziție aproximativ de yoga, firele m-au gâdilat în talpă. L-am aruncat iritată peste umăr și m-am prăbușit pe perne.

Cu ochii în tavan mi-am zis că m-aș tunde. Specialiștii afirmă că femeia adultă care refuză să îmbătrânească își ține părul lung. Eu nu refuz, dar nici nu îmbătrânesc. Suport un proces de maturizare. Așa că îmi păstrez părul lung, recunoscătoare materialului genetic pentru o podoabă ca a mea.

De la păr, mi-au zburat gândurile la abator. Tata a lucrat o perioadă la abatorul de la Drobeta Turnu Severin. Perioada s-a potrivit cu comunismul. Pentru mine copilăria, redusă la reprezentări gastrice, semnifică Pepsi și șuncă presată. Înainte de abator, tata a muncit la un motel din lanțurile Intercontinental.

Joncțiunea dintre abator și păr constă într-o atitudine. Munca într-un abator în comunism i-a dat tatălui meu o anumită putere magică: deschidea toate ușile prin simpla apariție. Doctori, profesori, ingineri se ploconeau la vederea lui. În prezent, m-a lovit ploconeala asta în saloanele de coafură. Frizerii sau hair stiliștii au și ei puteri magice.

Această forță a lor e direct responsabilă de întârzierile la programări. Rar ajung prin saloane, dar spiritul de observație nu mă scutește de înregistrarea unui anumit comportament.

Amalgamul de persoane care așteaptă, adresarea direct intimă cu clientul, vorbitul la telefon în timpul tăierii sau aranjării părului, abandonarea clientului la chiuvetă cu părul ud dintr-un motiv știut doar de stilist verifică puterile magice: clienții nu se supără, nu iau măsuri. Dacă data viitoare nu-i mai găsește loc în agenda stufoasă?Stilistul speculant actual e preocupat intens de postarea pe facebook a fiecărei freze executate cu talent indubitabil.

Ironia, deloc fină, nu exclude și existența stiliștilor decenți, eu merg la unul de 10 ani și încă își cere scuze dacă îi sună telefonul sau aștept 5 minute peste programare. Puteri magice are și el, am sesizat ploconeala clienților și în salonul lui, dar nu l-am văzut să profite. Nu e singurul sau ultimul, dar cred că o să exagerez și o să formulez că stilistul meu e ultimul cu bun simț din tagma lui.

Afirmația e falsă, desigur. Voiam să atrag atenția asupra unui punct slab prezent în majoritatea saloanelor de coafură.

Pentru încheiere, ca să fie sigur: îmi repungă orice formă de ploconeală manifestată de cineva sau pretinsă de altcineva. La acest capitol excelez: comportamentul meu se păstrează în prezența oamenilor săraci cu duhul, somităților, bogaților, semidocților sau baronilor. Am întâlnit și baroni în viața mea.

Ca întotdeauna, susțin educația și bunul simț.

Excepțional în generalul lumii plin de unici

Îmi plac oamenii, îmi place să stau și să privesc dintr-o margine oarecare chipuri necunoscute și să-mi imaginez despre ce vorbesc. Le urmăresc gesturile curioasă și mintea mea, ca o locomotivă veche pe aburi, pufăie povești în jurul lor.
Cel mai mult mă bucură frânturile de replici. Părțile astea rupte din context mă provoacă la joacă. Mă joc în amintirea incompletă și falsă a unui dialog cu semnificații. Un cuvânt sigur a determinat un gest, o geană picată sigur a ascuns alt gest.
Mă joc așa de foarte mulți ani. Din această activitate a mea a lipsit însă chibzuiala, nu mi-am format opinii despre persoanele care fără să-și dorească au ajuns să dea spectacole pentru mine.
Observând ani în șir ochi și mâini, buze mușcate și bătăi de gene, picioare care bat un ritm și sâni zăpăciți am ajuns să fac și o lectură umană.
Acum citesc și oameni.
Din lectura asta am desprins două categorii, categoria oamenilor care se fac de râs, preferații mei, și categoria oamenilor pasivi.
Eu tind spre prima categorie.
Să te faci de râs presupune curaj, iar curajul este mereu asezonat cu un anume ingredient, piperul nebuniei. Oamenii ăștia nu se opresc în conveniențele sociale, oamenii ăștia îndrăznesc să fie ei înșiși, iar a fi tu însuți este aproape imposibil în uzanțe.
Regulile nu sunt gazdă pentru sine, sinele vine cu o moștenire genetică, devine caracter lângă o mamă, evoluează prin educație și se rafinează prin artă. Între evoluție și rafinare sinele stă în cumpănă, pasiv sau îndrăzneț?
Reguli sau descoperire de sine?
Cei mai mulți devin pasivi, iar cei mai mulți își traduc această pasivitate cu diferite note. Unii cred că sunt diplomați, alții cred ca dovedesc bun simț, careva se cred morali.
Păstrând niște margini de bună purtare pentru oamenii pasivi și aceia care aleg să se facă de râs, eu fac afirmația: aceia care devin pasivi nu sunt nici diplomați, nici morali, ci lași.
Sunt lași în alegerea personală de a se descoperi excepționali în generalul lumii plin de unici.
Pasivii și-au găsit adăpost în reguli și bunul simț, dar limita ar trebui stabilită în instabilitatea emoțiilor. Să acceptăm, să ne dorim continua schimbare a sinelui. Între evoluție și rafinare, schimbarea înseamnă invenție.
De curând m-am inventat pașnică. Zâmbesc mai mult sub un chip pașnic. Mă simt bine fără să-mi pese de uzanțe, doar de libertatea spiritului meu.
Nu-i mai disprețuiesc nici pe acei pasivi cu ochii plini de reproșuri, cineva trebuie să fie A, altcineva să fie B pentru a fi posibilă teoria relativității.
Firesc este să vorbim pe înțelesul tuturor.