Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "cădere"

Eu dețin puterea felului în care aleg să mă simt

De 20 apr., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi-ar plăcea să scormonesc în mine până la un moment anume. Când am fost pentru prima dată nemulțumită de mine ca persoană. Când am ridicat ochii admirativ spre cineva și mi-am dorit să-i semăn. Îmi las deoparte părinții. Nu m-am dat în vânt după tata. Dur, violent, vulgar. I-am apreciat și părțile bune. Corectez. Am ajuns să-i apreciez și părțile bune. Mama n-a avut nici o șansă. Blândă, modestă, supusă. Am iubit-o. O iubesc. N-am admirat-o. Am condamnat-o pentru viața noastră de familie. Nu tata a fost vinovat. Ea a fost vinovată că a acceptat. Nu, n-am admirat-o.

Dar când am fost pentru prima dată nemulțumită de mine? Înainte să merg la școală m-au învățat să număr. Săream numărul șapte. Poate atunci. În primul an la școală m-a ridicat învățătoarea în picioare să răspund. N-am răspuns. Urechile produceau un sunet prelung și ascuțit. Obrajii ardeau. Poate atunci. Aș putea continua pe pagini.

Prima dată când te simți nemulțumit de tine reprezintă o cădere. De atunci încolo cazi și te ridici. Prima cădere e importantă. Ești tu atunci. O ființă de la sine înțeleasă. După ridicare devii o ființă înțeleasă de alții. Să fii într-un fel. Să vezi într-un fel. Depinde la ce vârstă cazi. Dacă nemulțumirea se produce timpuriu, atunci se reduc șansele să-ți recuperezi durerea. E necesar să recuperăm acea primă nemulțumire și decăderea de după.

Avem capabilitatea să ne recuperăm cea mai bună posibilitate de ființă a noastră. Persoana dinaintea nemulțumirii de sine când tot ce voiai era să descoperi, să explorezi, să atingi, să fii. Înapoi în zilele noastre, când cineva sau ceva îmi strică dispoziția, mi-e clar cine deține puterea.

Eu dețin puterea felului în care aleg să mă simt. O nepolitețe, o jignire, un eșec, o pierdere, o trădare ne dezechilibrează. Eu plâng. Asta e reacția mea imediată. Uneori fantazam cu propria moarte. Așa îi pedepseam pe cei care m-au făcut să sufăr. M-am potolit în imaginar. Nu mai aplic pedepse. Sunt tristă. Accept. Sunt furioasă. Accept. Respir greu. Beau apă. Îmi fac un ceai. Mă mișc. Spun ce am de spus. Întotdeauna spun ce am de spus. Asta înseamnă defulare și prezervare. Mă feresc singură de mizeriile sufletești. Îmi continui viața așa cum o cunosc.

E o rețetă. Notați. Când ne aflăm într-un conflict. Acceptăm tristețea. Acceptăm furia. Bem apă. Dormim. Ne mișcăm. Răspundem. Ne continuăm viața așa cum o știm.

Viața presupune și demnitate. Dintre toate atitudinile dezvoltate de om, atitudinea demnă e preferata mea.

Foto: Bogdan Mosorescu

Violența a crescut. Urmează depresia. Așteptăm foametea

De 13 apr., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Locuitorii planetei trăiesc în izolare. Un virus ne-a pedepsit pe toți. Fix ca un tată sau ca tata. Când eram mici, tata a experimentat cu mine și cu soră mea distanțarea socială. Nu mai aveți voie să ieșiți în stradă. Soră mea a stat o lună întreagă în casă într-o vacanță de vară. Eu ieșeam. Mă jucam. Băteam străzile. Când îi vedeam mașina la colțul străzii, săream gardul, foloseam ușa din spate a casei și îmi luam locul lângă soră mea.

În izolare trăim cu toții azi, dar condițiile de viață diferă. Spațiul e primul care îmi vine în cap. Locuim în case. Locuim în apartamente. Urmează statusul. Singur sau într-o relație. Se impune dispoziția. Fericit sau nefericit. Situarea economică apare cu pretenții. Cu bani sau fără bani. Izolarea atrage numeroase consecințe.

După triaj, infectat-neinfectat, după ordonanțe, oamenii s-au obișnuit cu traiul la domiciuliu. S-au umplut rețelele de socializare de îndemnuri pentru descoperirea sinelui. O lună mai târziu a crescut violența domestică. O consecință a izolării. Ce poate să descopere oarecine în izolare când în societate a trăit dominat de SE? SE cuvine. SE obișnuiește. SE face.

În sfârșit, după 250 de pagini citite din Ființă și timp, Heidegger pare să-mi vorbească. Am de multe ori această senzație. Că autorul vorbește direct cu mine. Atunci pricep, atunci rezonez, atunci răsuflu. Dasein-ul este ființa. Ceea ce suntem majoritatea dintre noi ține de o posibilitate a ființei. Nevoia de adevărată înțelegere dispare de peste tot. Impersonalul SE este atât de sigur pe sine și atât de neclintit în atitudinea sa. Pretenția impersonalului SE de a hrăni și a călăuzi ”viața” deplină și autentică aduce în Dasein o liniștire, în numele căreia totul este în perfectă ordine și toate ușile par să fie deschise. Faptul-de-a-fi-în-lume sub forma căderii, fiindu-și sieși ispită, este în același timp liniștitor. Zice Heidegger.

Înțegeți ca mine? Că soră mea s-a liniștit când a cumpărat un apartament, când s-a măritat, când a devenit mamă? Că toți ne liniștim după ce bifăm căsuțele impersonalului SE. Când facem CE SE CUVINE. Zic eu. Că eu am refuzat să bifez căsuțele, că m-am răzvrătit, dar cad și cad, și cad. Nu mă opresc din cădere. Nu mă liniștește nimic. Cu excepția dobândirii de noi cunoștințe.

Îmi permit atunci să mă las pe spate. Să nu mă mai frustreze lipsurile materiale, absența unei case cu curte unde aș ține doi câini și doi motani. N-am cucerit Dasein-ul, dar uneori mă aduc în fața mea, mă interoghez și mă arunc într-o ființare care este propria mea posibilitate de ființă.

Sunt într-un posibil fel de a fi acceptabil, suportabil. Am ce să descopăr în mine când mă aflu în izolare. Interogați-vă. Ce descoperiți în voi? Infecția cu COVID 19 nu mai pare așa mare ticăloșie. Eu sunt ticălosul. Tu ești ticălosul. Iar dacă nu ești conștient de cădere, nu ești ticălos, atunci ești gol.

Ticăloșia și golul cresc apelurile spre Poliția Română. Violența a crescut. Urmează depresia. Așteptăm foametea.

Foto: Bogdan Mosorescu