Am fost ieri și am văzut Iron Man la cinematograf. Îmi cer scuze pentru aceia care nu au văzut încă filmul, dar urmează, eu o să divulg începutul filmului.
Robert Downey Jr, personajul lui, face referire la începutul poveștii despre monstrul care zace în oricare dintre noi.
În momentul acela am zis cu voce tare Oscar Wilde. M-am întors spre sora mea și am asigurat-o și pe ea, fără să mă întrebe, drept, că Oscar Wilde a scris asta, mai exact astea sunt cuvintele lui: fiecare dintre noi suntem un diavol, și transformăm lumea în care trăim în propriul iad.
După ochii celui din dreapta mea, un necunoscut, mi-am dat seama ce ciudățenie reprezentam în secunda aceea. Eram la un film cu un super erou, unde oamenii se bat cu țevi, se împușcă reciproc, dar nu mor, iar eu am rostit Oscar Wilde.
M-am fâstâcit puțin în scaunul meu și am zâmbit cu satisfacție, dar și cu jenă. Probabilitatea e mare să fi devenit foarte nesuferită pentru cei din jur, și pe lângă acest aspect, mi-am zis că uite așa, singură cresc distanța dintre mine și restul lumii. De multe ori mă simt exagerat de singură printre oameni, iar disperarea asta a mea parcă hrănește și mai mult resentimentele lor.
Singurul meu mecanism de apărare a rămas râsul, imediat fac o glumă și râd atât de zgomotos, încât alung sau doar acopăr stinghereala dintre oamenii din jurul meu.