O să pară că mă fălesc în următoarele câteva rânduri. O femeie, două femei, trei femei, până am pierdut numărătoarea, mi-au spus că mă admiră, că le inspir, că sunt deosebită.

Prima dată, țin minte că m-am fâstâcit. Mi-am privit botul pantofilor și nu îndăzneam să ridic ochii. Rânjeam și nu puteam să mă controlez. Caut să rămân nepăsătoare la complimente. Am renunțat la a contrazice persoana și la a respinge atitudinea prietenească. Oricare ar fi intenția, mai mult sau mai puțin amicală, timpul deslușește și deconspiră, accept amabilitatea, uneori cu reverețe.

E nepoliticos și imatur să susții contrariul celor spuse de cineva. Dacă e sincer? Oamenii mai probează sinceritatea, iar unii o practică și o cultivă. Subliniez acest aspect pentru persoanele incapabile să accepte un compliment.

Am zis că prima dată m-am fâstâcit. A doua oară am râs. A treia oară am povestit plină de entuziasm unei prietene. La un moment dat, potop de adolescente, tinere femei, femei mature mi-au făcut cunoscută admirația.

M-am pierdut și am exclamat: își bat joc de mine? Așa multe femei să mă placă pe mine? NU.

Nu știu voi, dragile mele femei, dar pe mine când mă place o femeie intru în alertă. Simțurile o iau razna, alternez în atitudine, mă apăr, atac, păstrez neutralitatea. Descriu zăpăceala și nu știu încotro s-o apuc.

Încotro? Ce să fac, cum să fac, jocul de-a admirația mă responsabilizează, mă cenzurează, îmi ia o măsură din libertate.

Mi-e frică să nu dezamăgesc. Mi-e frică de admirația care o să mă determine să mă joc de-a identitatea în loc să fiu. Realizez uneori când mă transform în Paula Dunia. Nu sunt. Mă simt că nu sunt Paula Dunia, ci o joc pe Paula Dunia.

Mă întristez și încep să-mi refuz prezența altora. Mă simt excelent în spatele cuvintelor. Mă simt fantastic și cu mine, doar să nu mă joc prea mult cu măștile.

Cer îngăduință de la cei cu pretenții deosebite.

Mulțumesc.

Foto: Flavius Neamciuc

Atelier: Atelier Bobar