Uneori cred că știu exact momentul când m-am rătăcit pe lumea asta. M-am rătăcit când am pus mâna, pentru prima dată, pe o carte. De ce am deschis-o? De ce nu am rupt-o și bucățelele de foaie să primească altă utilizare? Întrebarea e la fel de inutilă cum sunt eu uneori pentru societate.
Ceea ce m-a învins însă pe această lumea a fost prima compunere. Aprecierile pe care le-am adunat, faptul că a trebuit să o mai citesc încă o dată, iar fiecare compunere care a urmat mai trebuia citită încă o dată să audă toți colegii, m-au derutat.
O fetiță până în 10 ani nu trebuie derutată, până la 10 ani mâncam tot din farfurie ca să mă ia de soție un bărbat frumos.
Păi după 10 ani, după prima carte citită și prima compunere reușită am întrebat de ce să mă ia cineva, eu nu pot să mă duc singură? Și nici nu-l citisem pe Marin Preda, nu cunoșteam sarcasmul ca modalitate de exprimare. Cu acea gândire primară, mi-am speriat mama.
Oare de câte ori nu m-a privit lung, de câte ori nu și-a făcut griji pentru fata ei care nu știe să tacă, să accepte, să fie feminină în atitudine, oare de câte ori?!
Încă mă mai privește așa.
De pe la 10 ani mi s-a prezis o viață singuratică, adică fără bărbat, ori o viață plină de violență domestică din cauza gurii mele mari.
Iar acum, privind în urmă, nemăritată, nebătută, știu cine e vinovat de destinul meu. Tata.
Cine l-a pus pe al meu tată, misogin convins, rasist, stăpân al casei și-al muierii, tată a două fete, să aibă o bibliotecă în casă? Cine?
Scăparea asta l-a costat, am desprins prima carte din bibliotecă, iar el și-a pierdut puterea.
Uite ce spun cărțile!
Uite ce presupune viața!
Uite că toți suntem oameni!
Uite că refuz să-mi îndeplinesc un destin pe care nu-l recunosc.
Iar apoi, m-a trimis și la facultate la Timișoara. Cine să-i mai înțeleagă și pe misogini?
Am și eu acum biblioteca mea, fetița mea. Și-mi adresez o întrebare, ce face biblioteca din copii? Chiar dacă nu sunt curioși de cărți, biblioteca există, imaginea ei, lumea ei ordonată pe rafturi ajunge, în timp, să devină parte din ființă. O porți cu tine pretutindeni și nu mai ești nicăieri acasă fără o carte lângă tine.
O carte să am pe noptieră lângă pat și orice loc din lumea asta devine acasă.
Ce face, domnule, biblioteca din om!
7mai-7iunie
Azi o să încerc ceva nou pentru mine, pentru blog, e aproape o îndrăzneală a mea față de mine.
În ultimul timp am primit mesaje pe facebook de la diferite domnișoare de liceu, doar domnișoare. Mă admiră, le place ceea ce scriu, mă felicită.
Am trecut repede de faza flatării și o idee a venit la mine, una singură, azi o formulez. De azi într-o lună, 7 mai-7 iunie, aștept pe mail, nu pe blog, de la toții copiii între 15 și 19 ani, aceia care doresc, firește, o compunere cu rugămintea să descompună.
Adică:
Cerințe:
– să-și elibereze mintea de regulile unei lucrări pentru teză
– să scrie pe o terasă sau într-o cafenea după ce 15 minute au observat oamenii din jurul lor
– să noteze imediat ceea ce au văzut fără să încerce nici o plasticizare
– să scrie brut despre oamenii din jur
– să scrie curat despre ceea ce simt
Acestea sunt cerințele, pentru că acesta este un concurs. NU se va scrie mai mult de o pagină, iar compunerea care îmi va plăcea cel mai mult, va primi o carte plus 3 zile în malul Dunării la Severin, 3 zile petrecute în compania mea discutând despre scris și despre cărți.
Cazarea și masa asigurate.
START.
mail: dunia_tuel@yahoo.com
