Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "bibliotecă"

Exist conflictual sau am o prezență conflictuală?

De 3 apr., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Ați auzit de Peter Kien? Peter Kien este un personaj dintr-un roman de Elias Canetti. Stați, nu plecați! Nu o să urmeze o altă recenzie. Mi-am amintit de Peter Kien din cauza situației: izolarea în casă. Romanul, Orbirea, l-am citit pe holul spitalului AKH din Viena. O altă situație excepțională, dar personală.

Când s-a dat prima ordonanță, primul meu gând s-a îndreptat spre bibliotecă. Te aici asocierea cu Peter Kien. Obsesia mea pentru cărți a crescut, dar încă nu sunt în punctul să-i dau foc. Peter Kien a făcut-o. Ne-am retras, Mara și cu mine, în apartamentul lui Făt Frumos. În fața bibliotecii, cu mâinile în șold, mi-am scrutat cărțile. Am scos Heidegger, Sapolsky, Forster, Ibanez, Lucian Boia și un Manual de Cameron Diaz. Înainte să trag ușa după mine, mi-am verificat cremele de față și numărul de cărți. Să mai iau?! Nici un gând să mai renunț la ceea ce aveam în brațe.

N-am mai trecut pe acasă de aproape o lună. Îmi lipsește biblioteca. Vizualizarea cărților mă liniștește. Nu pot să trăiesc într-o casă fără cărți. Imaginea lor mă urmărește fără întrerupere. Înțelegeți cum m-am trezit cu gândul la Peter Kien. De la obsesia pentru cărți, am rememorat un episod amuzant cu bunica Marei, mama tatălui ei.

Înainte de a povesti, pentru a înțelege anumite aspecte, o să vă notez o întâmplare din copilărie. Mama mea a fost desenator tehnic. Uneori mai lucra cu un arhitect. Într-o zi am venit de la școală. Domnul arhitect stătea în fața casei noastre. L-am poftit înăuntru. M-a refuzat. Iese mama ta imediat cu planurile. Am roșit în obraji și am fugit în camera mea. Eram suficient de mare să pricep anumite purtări. Domnul nu a intrat în casă în lipsa tatălui. Reputația a ținut un om afară. Mi s-a părut umilitor. Nu suport să țin pe cineva în ușă sau la poartă. Orice avem de discutat, o facem după ce s-a trecut pragul. Nu e nevoie să mă aprobați.

Într-o seară, bunica Marei a adus-o acasă. Am deschis ușa. Mara stătea în ușă. Bunica stătea jos în ușă. Locuim la etajul unu. Dialogul de jos în sus m-a sugrumat de emoție. Episodul cu domnul arhitect m-a năpădit. Am poftit-o în casă. După salut și prezentarea splendidului motan, bunica mi-a sugerat să tai biblioteca pentru a face loc unui pian pentru Mara. Mi s-a tăiat respirația. Să tai biblioteca?! Apărarea am rostit-o aproape nedeslușit. Ne-am luat la revedere, iar eu mi-am mângâiat cărțile.

A doua zi am reușit să sucesc perspectiva. După cinci ani de la despărțire, cinci minute au fost suficiente pentru ca bunica să-mi reorganizeze sufrageria. Am râs și i-am dat telefon tatălui Marei. Am râs împreună. Asta face ea, organizează. Am mai râs puțin și am închis. Omul și felul lui de a fi. N-am cugetat la asta. M-a speriat gândul pierderii unei părți din bibliotecă. Am amânat să meditez la. N-am făcut un proces de examinare. Iau oamenii așa cum sunt, dar nu fără a le arăta și cum sunt eu. De aici rezultă prezența mea conflictuală. Rămâne să-mi răspund dacă exist conflictual sau din când în când am o apariție conflictuală. Interogarea este o consecință a lecturii cărții Ființă și timp. Mă apropii de 200 de pagini. La un moment dat am avut impresia că am înțeles ceva. Merg înainte cu încredere.

Purtați o carte.

Foto: Bogdan Mosorescu

Recondiționarea apartamentului. Cum să schimbăm funcțiile obiectelor?

De 19 ian., 2017 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Pentru aceia care nu cred că omul se poate schimba la orice vârstă, vă reamintesc că am splendida vârstă de 33 de ani, iar anul 2017 a venit cu ceva nemaîntâlnit până acum la mine: un plan.

Trăiește clipa nu a fost niciodată mottoul meu. Dacă se grăbește cineva să-mi lipească o etichetă. Proiectele cu anticipare nu m-au încântat. Circumstanțele din prima parte a vieții m-au determinat să consider că plănuirea aparține oamenilor favorizați. Școala elementară am făcut-o cu fetele învățătoarei în clasa și am primit lecții despre inechitate și pupincureală. Am continuat lecțiile până la liceu.

Liceul îmi pare o perioadă de desprindere pentru mine ca persoană. Am pornit în căutarea mea. Nu m-am așezat să meditez într-un colț și să mă întreb cine sunt, dar am simțit dezvoltarea intelectuală într-un mod asemănător procesului de creștere a oaselor. Ce deșirare!

Lipsa unui plan în toți anii până la terminarea studiilor a dus la o convingere: eu nu sunt omul planurilor, nu sunt genul meu. Mi-am trăit exemplar obișnuința. Un gând nu m-a tulburat vreodată.

Acum câteva săptămâni am luat agenda și am notat cu liniuță ce urmează să fac. M-am oprit, am recitit și am realizat că notițele mele semnifică pregătiri pentru tot anul. Asta e plan! M-am bucurat cum mă bucur de fiecare dată când identific schimbări la mine.

O liniuță face trimitere spre renovarea apartamentului, dar nu oricum, ci cu accent pe recondiționare. M-a atras ideea asta de mică. Să transform, să dau altă față, să-mi las amprenta. După ce am trăit ani de zile într-o casă de revistă care nu a povestit niciodată nimic despre mine, simt acum o dorință nestăvilită să-mi construiesc o casă care să mă înfățișeze în forma corectă.

Ce semnifică corect? O bibliotecă imensă, hărți, imagini cu Freud, o bucătărie practică, o baie luxoasă, un colț pentru ceai și flori, lumină multă și un miros intens de cafea.

Am început cu ușile. Ieri am muncit la una dintre ele încât nu am mai putut să scriu. Încă mă dor unghiile și buricele degetelor. Nu-mi permit serviciile lui Ștefan Lazăr, dar mi-a mărturisit că nici el nu-și permite serviciile lui. În felul acesta o să colind depozitele, o să caut cu frenezie idei de recondiționare, o să schimb funcțiile obiectelor. Nu o să merg pe urmele lui Duchamp și o să-mi fac din vasul de toaletă o fântână, dar îi caut o utilizare bicicletei Marei. Fata a crescut și nu o mai folosește.

Inclusiv acest text reprezintă un mijloc spre recondiționarea apartamentului. Poate cineva vine cu o sugestie. Sunt deschisă și plină de bunăvoință.

O idee, două idei, trei idei etc.

Foto: Diana Bodea

Citește cartea, rupe cartea

De 2 apr., 2014 6 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Uneori cred că știu exact momentul când m-am rătăcit pe lumea asta. M-am rătăcit când am pus mâna, pentru prima dată, pe o carte. De ce am deschis-o? De ce nu am rupt-o și bucățelele de foaie să primească altă utilizare? Întrebarea e la fel de inutilă cum sunt eu uneori pentru societate.
Ceea ce m-a învins însă pe această lumea a fost prima compunere. Aprecierile pe care le-am adunat, faptul că a trebuit să o mai citesc încă o dată, iar fiecare compunere care a urmat mai trebuia citită încă o dată să audă toți colegii, m-au derutat.
O fetiță până în 10 ani nu trebuie derutată, până la 10 ani mâncam tot din farfurie ca să mă ia de soție un bărbat frumos.
Păi după 10 ani, după prima carte citită și prima compunere reușită am întrebat de ce să mă ia cineva, eu nu pot să mă duc singură? Și nici nu-l citisem pe Marin Preda, nu cunoșteam sarcasmul ca modalitate de exprimare. Cu acea gândire primară, mi-am speriat mama.
Oare de câte ori nu m-a privit lung, de câte ori nu și-a făcut griji pentru fata ei care nu știe să tacă, să accepte, să fie feminină în atitudine, oare de câte ori?!
Încă mă mai privește așa.
De pe la 10 ani mi s-a prezis o viață singuratică, adică fără bărbat, ori o viață plină de violență domestică din cauza gurii mele mari.
Iar acum, privind în urmă, nemăritată, nebătută, știu cine e vinovat de destinul meu. Tata.
Cine l-a pus pe al meu tată, misogin convins, rasist, stăpân al casei și-al muierii, tată a două fete, să aibă o bibliotecă în casă? Cine?
Scăparea asta l-a costat, am desprins prima carte din bibliotecă, iar el și-a pierdut puterea.
Uite ce spun cărțile!
Uite ce presupune viața!
Uite că toți suntem oameni!
Uite că refuz să-mi îndeplinesc un destin pe care nu-l recunosc.
Iar apoi, m-a trimis și la facultate la Timișoara. Cine să-i mai înțeleagă și pe misogini?
Am și eu acum biblioteca mea, fetița mea. Și-mi adresez o întrebare, ce face biblioteca din copii? Chiar dacă nu sunt curioși de cărți, biblioteca există, imaginea ei, lumea ei ordonată pe rafturi ajunge, în timp, să devină parte din ființă. O porți cu tine pretutindeni și nu mai ești nicăieri acasă fără o carte lângă tine.
O carte să am pe noptieră lângă pat și orice loc din lumea asta devine acasă.
Ce face, domnule, biblioteca din om!

Dacă ne-am opri

De 29 ian., 2014 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Dacă ne-am opri, să ne oprim câteva secunde din orice facem. Dacă stai la birou, lasă-te puțin pe spătarul scaunului, dacă mergi pe stradă, oprește-te din mers.
Dacă ne-am opri și am închide pentru câteva secunde ochii.
Inspiri și expiri.
Ne-am aminti de ceilalți.
Poate fi copleșitor. Îmi amintesc de o carte pe care am citit-o în facultate semnată de Ștefan Baștovoi. Nu știți cine e Baștovoi? Nu-i nimic, în viață învățăm în fiecare zi.
Revin la Baștovoi. Biblioteca mea numără și absențe, da. Îmi lipsesc scriitori și titluri monumentale, dar exhaustivitatea bibliotecii constituie un scop, scopul meu.
O absență este și Baștovoi, iar de aici vine continuarea ideii de mai sus. Nu am de unde să redau exact cuvintele lui Baștovoi, așa că o să îmi permiteți doar mie și memoriei mele să vă atragem.
În cartea aceea, nici titlul nu l-am reținut, ceva cu dragoste oricum, autorul a îndemnat omul să meargă la fereastră, să-și privească semenii, și să-și permită să simtă pentru unul sau fiecare dintre ei iubire.
Recunosc, amintirea e foarte neclară, dar cred că sensul a rămas nealterat de timp.
Iar ieri, furând minute în fața televizorului, derula Poirot, detectivul izbucnește: e plină lumea de oameni buni care înfăptuiesc multe lucruri rele.
Oh! Dar cât de adevărat este!
Nu suntem buni și nu suntem răi, suntem ignoranți. De aceea avem nevoie de momente.
Dacă ne-am opri puțin din orice facem.
Dacă ne-am opri să ne amintim de ceilalți.
Dacă ne-am opri câteva secunde să ne amintim de noi.
Dacă ne-am opri să ne lăsăm copleșiți de sentimente.
Cum am fi?
Am fi mai dispuși să facem ceva bun, ceva bine, ceva spiritual.

Citește pentru viață

De 24 apr., 2013 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Înainte să iau o carte în mâini, îmi amintesc că priveam cărțile. Cu capul lăsat mult pe spate, într-o durere care se ivea destul de repede, mă zgâiam la cărțile din biblioteca de acasă.
Apoi îmi amintesc lectura, o lectură pe câmp, în soare, în amurg, în behăit de capre. Pica soarele de pe cer ducându-se la sârbi, credeam eu atunci, iar pagina cărții mele se roșea și ea. Cartea cărților e prima carte de care îmi amintesc după basme și povești nemuritoare.
Mai târziu am învățat că există bibliografie, o listă care se impune elevului. Eleva care am fost a citit, studenta care am fost a citit, omul care sunt citește.
Periplu elev-student-om m-a schimbat. E firească transformarea, devenirea. Contrar multor păreri al unor oameni care nu se întovărășesc cu cartea, a citi nu înseamnă că nu-ți trăiești viața, a citi te ajută să ai o viață.
O viață înseamnă și spirit, și entuziasm, și visare. O viață nu se oprește în obiect, confort și știință.
Fără această parte a vieții creatoare, omul doar și-ar duce viața ca melcul casa în spinare. Mi se întâmplă uneori, la unele spectacole, de teatru, de muzică să fiu intens mulțumită de viață. Adevărat, intensitatea emoțiilor e legată de acel moment și nu durează, dar ceasul ăla e bezmetic. Atunci știu de ce am venit pe acest pământ fără să descopăr nici un secret al lumii.
Fericirea e nepăsătoare, e ușoară și ușuratică, se dezlipește de tine și fuge, dar direcția ei, asemenea botului de câine, ți-a mirosit următorul moment spre care aleargă să-l întâmpine.
Cartea ajută omul, cartea aduce beneficii, vă mărturisesc cu experiența a 20 de ani de lectură. Am găsit și o notă negativă cărții, dar prefer s-o elaborez într-un text separat, textul de azi, deși nu intenționam, deveni suficient prin structura căpătată.
Mă întorc acum la cărțile mele, mă întorc oarecum spre spirit, entuziasm și visare.

Eu sunt, tu ești, el are

De 19 feb., 2013 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Azi este zi de citit, nu de scris. Încet, încet, încep să dezvolt o obsesie pentru biblioteca mea și mă încântă această tulburare.
Dar nu este o tulburare, nu pentru mine.
Biblioteca a devenit reazemul minții mele, fără ea, senzația aceea pe care o am uneori, uneori când simt că sfidez gravitația și mă desprind, m-ar putea provoca să urlu, urletul reprezentând o ultimă reacție de om normal.
Cărțile mă ajută să tac, cel mai important, mă ajută să fiu.