Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "condiția femeii"

Mămiceala excesivă. Creștem Telemahi

De 10 mart., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Generația mea, prin unii reprezentanți, s-a înhămat la niște lupte. Luptăm pentru alăptatul în public. Condamnăm consumul de carne și ne numim ucigași. Protestăm în fața maternității. Femeile să nu decidă pentru corpul lor. Educăm copiii după programe de parenting cu antrenori specializați.

Pentru mine a devenit clar în ultimul an că luptăm împotriva părinților noștri, împotriva obișnuințelor părinților noștri.

Tata mereu repeta că ne-a crescut bine, mult mai bine față de felul cum a fost el crescut. Ce să vedeți?! M-am surprins gândind că o cresc pe Mara mai bine, mult mai bine față de felul cum am fost eu crescută. Hilar, știu, derutant până la insuportabil.

M-am prins între timp că tata are dreptate, dar și eu am dreptate. El m-a crescut mai bine, eu am crescut fata, până la cei nouă ani ai ei, mai bine. Prin comparație, avem rezultate măgulitoare. Cercul nu se închide sau e un cerc închis-deschis. Mara o să-și crească pruncul mai bine ca mine. Ceva o să-mi reproșeze. Ceva îmi reproșează. Mama ridică vocea când e supărată. Mama mă ceartă. Eu gândesc cu disperare: Asta numești tu suferință? Eu am luat bătaie de nu m-am ridicat de jos. Am fost umilită și în permanență râdeau de perspectivele mele copilărești.

Mara nu cunoaște educația prin bătaie. Nici nu obținem educație prin bătaie. Educația nu are nimic de-a face cu violența. Când ridic vocea, la Mara se declanșează o reacție: să supraviețuiască. E creierul reptilian care dă comenzi. La fel se întâmpla cu mine când luam bătaie. Voiam să supraviețuiesc. Toți greșim și toți avem dreptate.

Educația prin bătaie e greșită, cine susține altceva să înceapă de îndată terapia.

După aceste conștientizări, abordările diferite în educație dintre noi și părinții noștri, se declanșează zăpăceala. Luptele generației mele, plus 30, mă întristează. Să luăm alăptatul în public.

Emily Davison s-a aruncat în fața calului de curse al regelui. Asta se întâmpla în Anglia, în anul 1913. O femeie care a luptat pentru drepturile noastre, pentru dreptul meu, o ființă nenăscută, dar care în prezent și-a permis să se despartă de tatăl copilului și să plece din casă cu copil cu tot. În anul 1913 copilul îi aparținea legal tatălui.

În anii 2000 ducem lupte pentru alăptatul în public. Liviu Rebreanu peste tot cu reprezentările lui despre femeie: două brațe de muncă în gospodărie, născătoare și zestre.

Mămiceala excesivă duce la regres. Sub nici o formă nu le doresc femeilor să revină la funcția de născătoare. Cine dorește faima de mamă dedicată să nu tragă întreaga societate feminină în patriarhat. Nu zic că bărbații abia așteaptă, dar se vor reobișnui repede, unii nici nu s-au dezobișnuit. Nu cunoașteți nici un bărbat trecut de 25 de ani căruia mama încă fuge să-i pună masa, să-i încălzească paharul de lapte, să-i taie unghiile? Eu cunosc.

Telemah, copil, până în 20 de ani, își trimite mama, pe Penelopa, să vadă de oale, bărbații poartă războiul. Creștem Telemahi. Nu îmi exprim îngrijorarea. Opoziția a existat și va exista, dar putem să ne angajăm în alte lupte, nu să repetăm erorile trecutului.

Între timp am scris prea mult. Mă reîntorc la cratiță, dar și la literatură.

Și mai cresc și o feministă.

Foto: Mile Sepetan

Femeia actuală și modernă tot putoare a rămas

De 28 sept., 2017 0 Trăiri afective ale mele , , 0

Tocam ieri niște ceapă, nu mă dezic de un a fi gospodină pe pofte, și iar am ajuns cu gândurile la versurile lui Marin Sorescu. Da, are Sorescu morman de versuri, dar eu fac referire la o evaluare a muierii din acele vremuri. Nu mai aveau bărbații ce fura și nici copii nu mai făceau cum trebuie.

Și în anul de grație 2017, și în țări civilizate ca România, unde femeia are drept la vot mai întâlnim asemenea percepție. Un bărbat care caută să se însoare confirmă clișeu după clișeu. Sfârșim sau nu sfârșim să ne căsătorim cu părintele nostru? Asta e întrebarea.

De curând am empatizat puternic cu poziția bărbatului în societate. În zilele alea urâte și reci ale tinerei toamne, am ajuns la pregătire. Experimentez o tehnică nouă, nu mai cer nimic adolescentului meu plictisit. Car după mine materiale și i le așez în față. El alege, iar dacă nu alege, nu facem, dar eu nu mai reprezint resursa clasică de a-ți băga ceva în cap dacă nu dorești. În timp ce el răsfoia materialele puse la dispoziție, blânda lui mamă a profitat să mă răsfețe. M-am trezit deodată înconjurată de o cană de ceai aburindă, nuci verzi, o pernă confortabilă pentru spate, întrebări despre starea mea de bine prezentă și viitoare. Am sorbit din cană și am zâmbit. Ce bine ar fi să existe cineva care să aibă la modul acesta grijă de mine în fiecare zi!

Mi-au picat ochii atunci pe el, adolescent în prezent, bărbat în viitor. Am înțeles încăpățânarea masculină de a renunța la serviciile gratuite de menaj. Femeia a dereticat prin peșteră, prin colibe, prin case, prin penthouse zilele astea. Utilitatea ei din vremurile sălbatice a devenit un fel de a fi, nu o funcție. Și bărbatul să renunțe la asta că se trezi și femeia om abia în secolul XIX? Păi ei au luptat în războaie și au vânat pentru noi! Ce drept avem să ne declarăm oameni doar pentru că s-au schimbat condițiile de viață?!

I-am înțeles, chiar i-am înțeles.

Cu toată înțelegerea, mi-e imposibil să mă supun. Am o sensibilitate exagerată când vine vorba despre rolul femeii într-o relație. De exemplu mama mea era putoare dacă nu deretica. Scoală masă! Pune masă! Spală! Educă răzgâiatele! Stai capră! Glumesc cu ultima propoziție. Nu cred că mama mea a stat capră. Ar fi riscat să fie considerată curvă.

În zilele mele, pentru care încă o dată îmi exprim recunoștința, degeaba le mai spui unor femei că rolul nostru s-a schimbat. Nu. Unele preferă să iubească și să declare că fac cu drag menaj pentru partener. Nici măcar nu le contrazic. Au dreptate. Dar dragul ăsta să fie în fiecare zi, 60 de ani de viață?

Azi dimineață, tot la tocător, fierb chiar acum o fasole verde la foc mic, îmi zisei: femeia actuală și modernă tot putoare a rămas, dar acum e putoare ca o evaluare la dispoziția partenerului. Unele dintre noi știm să declarăm, fără frica de a pierde iubirea sau de a lua bătaie: nu am chef!

Toți avem asemenea zile. În trecut, nefiind recunoscute ca oameni, nu puteam să recunoașteam. În prezent putem alege: suntem oameni sau am rămas doar femei?!

Foto: Adrian Oncu 

Portretul unei doamne

De 6 feb., 2013 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am citit și eu Portretul unei doamne de Henry James. Aș începe acest text cu o recomandare. Pentru aceia care doresc să facă o lectură a lui Henry James, să ia o pauză de la facebook. Îndrăzneala o datorez experienței lecturii și vine nu din faptul că trăim timpuri atât de diferite, ci se trage din condiții. Foarte exact, condiția femeii, libertatea ei și limitele ei în libertate.
Romanul Portretul unei doamne se construiește încet, la fel de încet ca o pânză de păianjen. Din această lentoare ai timp însă să savurezi.
Contrar unor păreri că este o carte în care nu se întâmplă nimic, eu susțin că se întâmplă prea multe.
Se ia o viață, viața Isabelei Archer, și mai mulți ochi, ochii personajelor care o ajută să se descopere cititorului. Avem ochi de unchi, de mătușă, de văr, de prietene, de îndrăgostiți, de soț. Ochii ei se ascund, Isabel, personajul pricipal, își lasă sufletul să devină un personaj.
Sufletul ei de femeie, o tânără femeie americancă care ajunge în Europa. O tânără care primește o moștenire, iar acestă moștenire o momește în împlinirea viselor. Călătorește prin Europa cu sentimentul bezmetic de libertate. Cu ea și prin ea, cultura Europei și cultura Americii se izbesc, se confruntă, își râd una de alta, nu se lasă învinse, dar nu avem nici un câștigător.
Cum de altfel, nici omul, european sau american nu învinge. Henry James construiește prin personajul său feminin un om care a fost, este și va fi, un om care descoperă că presupunerile, pretențiile și avântul tinereții pot fi o deziluzie.
Libertatea are o limită. Libertatea unei femei din acele timpuri avea o limită, dar și libertatea unei femei actuale are limite. A acționa nestingherit, a avea posibilitatea să acționăm după propria voință și-a dorit Isabel Archer și îmi doresc și eu în 2013. Dar putem într-adevăr să facem asta? Știți că fiecare dintre noi e oarecum schizofrenic? O sigură persoană are mai multe măști, măști create de cerințe, cerința familiei, cerința societății, cerința locului de muncă. Pentru fiecare devenim ce se așteaptă de la noi.
Isabel a devenit și ea, iar într-o zi descoperă că libertatea poate fi o capcană. În viață, scopul nu trebuie să fie libertatea, ci lecția. Fiecare are o lecție de învățat, iar libertatea devine imperativă abia când ești privat de ea.
Romanul ridică foarte multe întrebări și invită la meditație, dar cel mai mult, romanul lui Henry James învață omul secolului 21 să tacă, să asculte, să-și redescopere pudoarea, să redescopere că dicționarul are cuvântul pudoare.