Am răsfoit ieri cartea lui Ilie Gyurcsik, Paradigme moderne: Autori-Texte-Arlechini. Am răsfoit şi am citit primele pagini. Am subliniat următoarea propoziţie: sensurile în care sunt folosite în limbă unele cuvinte. Am pipăit pagina, privirea s-a fixat într-un punct pe perete, iar gândurile s-au centrifugat. Au fugit pur şi simplu de centru. În margine de gând, s-au ivit din nou femininul şi masculinul. Cum investeşte, pe categorie de gen, fiecare individ cuvântul?
Comunicarea e grea, iar femininul şi masculinul o fac de foarte multe ori imposibilă.
Sensurile cuvintelor, investiţiile personale, dar mai ales de gen, adâncesc conflictul dintre oricare ea şi oricare el.
Conflictul, dar mai ales confuzia care porneşte de la sensul cuvântului devine foarte uşor de sesizat mai ales la copii.
Chiar ieri îmi povestea Mara, foarte necăjită de altfel, că o prietenă i s-a adresat cu urâto. Cunoscând părinţii acelei fetiţe, ştiu că sensul acelui urât este folosit cu drag, deformat prin a sublinia tocmai contrariul.
Să explicăm incongruenţa unui copil de 4 ani. Eu am încercat, aşa cum am încercat de foarte multe ori să explic prietenelor sau prietenilor, că unele sensuri, ale unor cuvinte, trebuie citite în funcţie de unii factori, factori de gen, de educaţie, de situaţie, de întâmplare.
Aş putea foarte bine să mă cufund în ştiinţă, în academic şi să înşir aici câteva fraze despre lingvistică sau semiotică. Nu o s-o fac.
Acesta este un blog unde povestim despre toate aceste ştiinţe transformându-le pe înţelesul tutuor. Nu practic simplismul, dar adopt utilitarismul.
Mă străduiesc, cât îmi permite capacitatea intelectuală şi cititorul, să fac o prezenţă din aceste ştiinţe inaccesibile majorităţii.
Majorităţii îi trebuie explicată metoda interpretării fenomenelor culturii spirituale. Iar explicaţia să fie povestită şi ajutată să pătrundă în conştiinţă.
Cu o fereastră în conştiinţă, cu luciditate, sensurile cuvintelor încep să se joace în înţelesuri, raţiuni şi direcţii.
Astfel, comunicarea devine posibilă prin partea care modifică întregul.
Interviu: 20-30 se îndreaptă spre 40
Mi-ar plăcea, dacă ar fi cu putinţă, să-mi iau singură un interviu. Fireşte, posibil este. Fenomenologic este, conştiinţa se afirmă înaintea existenţei.
Dispun şi de tehnici, un set de întrebări pe care mi le-aş adresa. Eu la 20 de ani mi-aş lua un interviu mie la 30 de ani.
Douăzeci, treizeci, nu invers.
Prima întrebare.
20: Cum este viaţa de adult?
30: Avantaje pe partea sexuală. Sexul e bun, iar ipocrizia are o intensitate copleşitoare.
20: Sex?
30: Totul se împarte în trup şi spirit, dar se simplifică excesiv. Ai auzit de reducţionism?
20: Poftim?!
30: Viaţa o explicăm prin reducere. De exemplu, la mine, la noi, scuză-mă, următoarele cuvinte au importanţă şi valoare pentru a fi: nevoie, semnificaţie, plăcere, neplăcere, trup-carne, spirit-rafinament, detaşare, clişee, raţiune, pasiune.
20: Cuvinte cheie?
30: Mod de viaţă.
20: Visele?
30: O mare dezamăgire. La 30 experimentezi şi dezamăgirea pentru toată fantezia în care stai tu acum.
20: Să mă opresc din visat?
30: Ce întrebare mai e şi asta?
20: Stupidă, ca tot acest interviu. Mai puţin cuvintele cheie. Sper să le reţin.
30: Invariabilul vârstelor noastre: insolenţa.
20-30: Mecanism de apărare.
20-30: Şi râsul gălăgios, bogat în nuanţe şi sugestiv.
20-30 se îndreaptă spre 40.
1 Decembrie şi cu Lucian Boia
Am tot aşteptat. Pe mine m-am aşteptat cu o stare mai bună. Nu descriu o astfel de stare în prezent, dar m-am aşezat, prin fapte şi situaţii, în actualitate.
Am povestit, puţin, adevărat, despre Gaudeamus. Revin cu Gaudeamus, după 1 decembrie. Au legătură. Responsabil de această conexiune se face Lucian Boia.
La Târgul Internaţional de Carte am participat la lansarea de carte a lui Lucian Boia, Suveranii Romaniei. Monarhia, o solutie?
L-am ascultat curioasă şi plină de entuziasm, curioasă de fizionomie, entuziastă ca cititoare. Am citit Boia cu responsabilitate. Ca cetăţean al acestei ţări, mă simt datoare să-i cunosc faptele istorice. Nu poveştile, nu miturile sau legendele, ci faptele istorice. După prima carte pe care i-am citit-o lui Lucian Boia m-am convins sau am fost convinsă, meritul poate fi împărţit între mine şi istoric, că înregistrez o sinteză foarte lucidă. Una dintre nevoile mele stă în a cunoaşte despre ceea ce vorbesc, iar eu vorbesc mult şi exagerat de mult. Vorbesc mult şi deţin un blog, responsabilitate dublată.
O altă nevoie descrie credinţa. Am nevoie să cred pentru a ţine la distanţă oribilul sentiment de inutilitate. Aşa că am decis să cred în sintezele lui Lucian Boia.
Ieri, participând la defilarea de 1 Decembrie, Mara e încântată, dar mai ales reacţionează când aude paradă, mi-am zis: de ce e România altfel? Şi ce anume este autentic românesc? Şi de ce dă omul importanţă şi valoare autenticului când elementele străine ne fac în aceeaşi măsură ceea ce suntem?
Şi suntem de etnie sau de naţionalitate?
Şi Constituţia indică reguli pentru indivizi cu naţionalitate sau de etnie?
Şi de ce construim maşini monstruoase pentru apărare pentru a justifica crima împotriva umanităţii?
Toate aceste întrebări zburdau ieri prin conştiinţă în timp ce îi zâmbeam Marei şi îi explicam versul Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman.
Impresia asupra Marei a fost puternică. Recunosc, pândesc cu încordare aceste momente care o impresionează. Aceste momente îi rămân în conştiinţă şi participă la devenirea ei. Cu deosebită grijă, cu blândeţe, am încercat de fiecare dată să gestionez aceste stări ale ei cu nepărtinire, independent de voinţa mea.
Cu nepărtinire, independent de voinţa personală, îmi revine Lucian Boia. Fiecare carte pe care i-o citesc mă ajută să vorbesc, să dau mai departe fapte, verificate de timp ca fiind juste sau injuste. Detest vorbitul din auzite, iar acest vorbit din auzite nu este egalul oralităţii, ci al unei cunoaşteri superficiale şi împrumutate.
Cât pot, cât mă ajută mintea, educaţia şi toţi factorii cu care intru în contact, pretind să vorbesc din ceea ce cunosc, fără pasiune devastatoare. Pasiunile le direcţionez sau cel puţin mi-aş dori, spre iubire. Să iubesc cu pasiune şi să cunosc cu luciditate.
Aşa mi-ar plăcea nespus de mult de mine.
Nu mă plac încă.
Curs de filozofie povestită XII
La ultimul curs de filozofie povestită am amintit de lipsa unui soare, azi plouă, e frig, iar eu mă prezint cu un nou curs.
Revin cu David Hume, un empirist englez, născut în apropiere de Edinburg, Scoția, la anul 1711.
Opera sa cea mai însemnată: Tratat despre natura omenească
Filozofia lui Hume are punctul de plecare în lumea de toate zilele. Pentru el, nici o filozofie nu ne va putea conduce vreodată dincolo de experiențele cotidiene sau nu va putea da reguli de comportare care să fie altfel decât cele pe care ni le facem noi, prin meditațiile noastre asupra vieții de zi cu zi.
Hume se întoarce la întrebarea: cum își trăiește un copil lumea? Înainte ca în conștiința lui să-și ocupe locul gândurile și reflecțiile.
Omul are două feluri de reprezentări, impresiile, adică senzația realității exterioare, și ideile, adică amintirea unei impresii.
Avem și un exemplu. Când te arzi, ai o impresie, când îți amintești, ai o idee.
Diferența stă în intensitate, impresia fiind mai puternică.
Impresia din simțuri este originalul, iar ideea o copie palidă, așadar, impresia este cauza directă a ideii care e păstrată în conștiință.
Pe Hume îl preocupă compunerea ideilor care nu sunt compuse în realitate, altfel iau naștere ideile false, reprezentări despre lucruri care nu există în natură.
De exemplu: îngerii, Pegas. Conștiința taie și lipește.
El întreabă: de la ce impresii pornește această reprezentare?
Să discutăm puțin despre eu. Eul este o reprezentare simplă sau compusă? Impresia despre eu este simplă sau compusă?
Ideea pe care ne-o facem despre eu constă într-un lung lanț de impresii individuale pe care nu le-ai trăit niciodată în același timp. Există conținuturi diferite ale conștiinței.
Hume nu recunoaște conștiinței un nucleu constant al personalității. Și Buddha spune la fel. Pentru el, viața omului e un șir neîntrerupt de procese mentale și fizice care îi schimbă pe oameni. Nu există eu sau sâmbure constant al personalității.
Hume a respins orice încercare de a demonstra nemurirea sufletului sau existența lui Dumnezeu. Era agnostic, nu ateu, el pur și simplu nu știa dacă există Dumnezeu.
Din punctul lui de vedere, oamenii au o mare nevoie să creadă în miracole. Miracolul constituie o întrerupere a legilor naturii. Noi, oamenii, nu putem afirma că am trăit legile naturii.
De exemplu: o piatră pică pe pământ. Trăim această experiență, dar nu trăim motivul pentru care piatra pică pe pământ.
Natura nu este o obișnuință pentru copii, copilul trăiește și simte lumea așa cum este ea, nu adaugă obiectelor nimic, el trăiește experiențele.
Puterea obișnuinței sau legea cauzalității, pentru oameni, tot ce se întâmplă trebuie să aibă o cauză.
Cauza și efectul, dar aici vorbim de obișnuințele omenești și nu despre ceea ce este rațional.
Legile naturii nu sunt nici raționale, nici iraționale, ele sunt pur și simplu. Așteptarea nu e înnăscută.
Exemplu: bila neagră lovește bila albă. Aici avem de-a face cu așteptările omului.
Ne naștem fără așteptări în ce privește felul în care e alcătuită lumea sau felul cum se comportă lucrurile. Lumea este cum este și noi o aflăm treptat. Dacă lucrurile urmează unele altora în timp nu înseamnă în mod necesar că există o conexiune cauzală între ele.
O sarcină importantă în filozofie: să nu se tragă concluzii pripite.
Hume nu crede că rațiunea hotărăște, ci sentimentele. Nu putem dovedi prin rațiune cum să ne comportăm, trebuie să ne intensificăm sentimentele pe care le avem despre binele sau răul celorlați.
De exemplu: naziștii au omorât milioane de evrei. Ce era în neregulă cu ei, rațiunea sau sentimentele lor?
Aici se oprește cursul. O să revin cu George Berkeley. Când? Într-o altă zi lipsită de soare, dar nu de strălucirea minții. Cu această strălucire mă pun și eu la meditat, lipsa unei constante în personalitate mă derutează puțin, căci nu sunt convinsă, iar fără convingere faci doar gargară, niciodată tratament, iar eu mă aflu sub tratament de acceptare sau nu a divinului în viața mea.
Eu sunt tu, dar tu nu ești eu
Există pe blogul meu teme care revin, revin cu mine și pentru unii cititori. Pentru alții pot părea doar niște chestiuni despre care notez în acest an de grație. Într-o singură notă, dar cu diferite formulări, am scris despre procentul ființei umane de împrumut. Omul împrumută și se împrumută. Schimbul se face cu acțiuni, dar și cu vorbe.
Cât sunt eu și cât sunt tu?
Cât sunt eu în relația cu prietenii, cât sunt eu în relația cu iubitul. Când se retrage eul pentru a face loc persoanei a doua singular și plural? Tot acest proces mi se pare fascinant și am încercat foarte mult să înțeleg. L-am citit pe Jung pentru o mai bună înțelegere. Mi-am zis că Jung a cunoscut fericirea. Am presupus că Jung a fost fericit după niște calcule care adună pretenții de viața, pretenția lui imperativ a fost cunoașterea psihicului. Și l-a cunoscut atât cât se poate, mintea omului e oricum asemenea foilor de ceapă, când zici că ai ajuns la lujer, dai peste o inflorescență. Dar Jung a mirosit multe dintre florile minții.
Dar să plec din această comparație. L-am citit pe Jung, ceva din Jung, ceva am și înțeles. Știu acum diferența dintre eu și sine, știu acum că fiecare persoană în parte este puțin schizofrenică. Măștile pe care le schimbă omul pe durata unei zi, serviciu, societate, prieteni, familie poartă numele de persona și constituie dovada că fiecare dintre noi suntem schizofrenici.
Toate astea nu m-au ajutat însă să aprofundez împrumutul ființei. Cu experiența mea de viață, am constatat împrumuturile mele și ale celor din jurul meu. La început le-am condamnat, chiar m-am rușinat de ele, apoi le-am acceptat ca firești. În acest firesc m-am întrebat care este limita. Cât să iau? Cât să dau? Cât este echilibristică în acest proces și unde anume trebuie trasă o linie?
Am avut în ultimul timp senzația că toate aceste împrumuturi se așază foarte bine în mine. Strat peste strat mi-am crescut ființa, iar acum zăresc în sfârșit o imagine a mea completă. Fără a fi desăvârșită, imaginea mă mulțumește. Oamenii din jurul meu m-au ajutat să mă accept. Un cineva foarte apreciat de mine, aproape un cineva guru, m-a zis că trebuie să-mi permit să fiu eu, să mă iubesc foarte mult și să-mi aliniez gândul cu vorba și cu fapta.
Din răsputeri încerc să fac asta, să spun ce gândesc, să fac ce grăiesc. Mărturisesc că minciuna e mai ușoară, dar nu are satisfacții, ceea ce încerc eu să fac, aduce atât de multe satisfacții.
Mi-e bine să fiu eu printre atâția tu de la care am împrumutat, căci toți acești tu s-au dus la sinele meu, eul a rămas același centru suveran al conștiinței mele.
Eu sunt tu, dar tu nu ești eu, eu am devenit, tu ai rămas tu în mine.
Bolnavă de prea mult suflet
Sunt bolnavă, bolnavă de prea mult suflet. De ieri mă gândesc la bolnav de prea mult suflet. Sunt convinsă, de fapt știu că este un vers al unui poet român, dar nu pot să-l numesc. Conștiința nu răspunde, ascunde. Știe cineva?
