Mă străduiesc, de când m-am despărțit de tatăl Marei, să diminuez cât pot efectele separării asupra ei.

La început am reacționat. Mi-am pierdut orice capacitate de a raționa. După o perioadă scurtă m-am îmbărbătat. O să fie dureros, dar deloc greu. O să rămânem părinți în fața ei.

Am apelat la o carte, Jacques Biolley, Copilul și divorțul. După jumătate de carte parcursă m-am simțit ca la finalul unui examen cu posibilitatea de a-ți corecta singur lucrarea cu un barem în față.

Greșit, greșit, corect, greșit, greșit, greșit, greșit, corect.

Am greșit monstruos și am depus eforturi colosale.

Mereu mi-am zis că tot ce contează este binele ei, indiferent de putințele noastre umane de a comunica. După un an de zile am luat aminte că armonia ei ar putea fi posibilă doar prin colaborare și sprijin.

Nu reușesc să colaborez cu tatăl ei. Pe lângă el, există o mamă care se bagă cu îndemânare în relația noastră de părinți și o parteneră care acceptă copilul, dar nu mă acceptă pe mine.

Am hotărât să lucrez cu ce am. Partenera actuală nu vrea să mă cunoască, deși amândurora ne revine această responsabilitate.

Tatăl Marei nu vrea să mă privească doar ca pe o mamă, implică în toate acțiunile femeia care i-a greșit.

Orice încercare de apropiere ca părinte mă face suspectă. Orice acțiune personală e încărcată de intenții negative.

Am devenit o simplă persoană într-o fostă familie, a mea, care nu beneficiază de sprijin, ci e tolerată.

Din cartea Copilul și divorțul m-am întărit. Copilul e tot ce contează. Și ca să fie bine pentru ea, tot ce pot face este să accept suferința. Nu pot crea un regim deschis de creștere a copilului de una singură. În partea cealaltă își dă cu părerea o bunică și o parteneră care are nepoți și se pricepe la copii.

Sunt plină de mâhnire și o să port ani de-a lungul tristețea asta în mine.

Are textul o morală în afară de aroma particulară a mamei? Am notat pentru defulare, pentru a îndepărta puțin depresia. Cel mai mult am scris cu nădejdea că părinții care vor citi și trec prin ceva asemănător să renunțe la lupta pentru copil. Nu o luptă trebuie dusă, ci un proces dur de acceptare a durerii morale și uneori fizice. Copilul nu ne-a greșit cu nimic, noi ne-am greșit ca indivizi.

Pentru părinți despărțiți cu copii, iubiți-vă copiii, e tot ce puteți face pentru echilibrul lor sufletesc.

Și dacă e posibil, iertați-vă.