Godeanu pe ploaie. Mai există oare cu adevărat satul românesc?!

Am o amintire frumoasă la Godeanu. Godeanu mai este un sat de munte din județul Mehedinți. Acum mulți ani, să fie 25, să fie 30, am dormit o noapte într-o căruță cu fân. Pe urmele fragilei imagini păstrate în memorie, am dus-o și pe Mara la Godeanu. Într-o dimineață ploioasă, am traversat satul cu mașina. Am oprit. Am privit. Și atunci.

Este o dimineață anume plină de tristețe în copilăria mea. Mă refer la zorii zilei când mă trezeam, priveam peste gardul bunicilor, iar acolo zăcea muribund circul. Aproape dispărut, scheletul demonstra o fostă prezență. Reveneam în casă atât de amărâtă. Am retrăit toate diminețile din copilărie într-o singură oră petrecută la Godeanu. Am vizitat Godeanu, o fostă prezentă. Mai există oare cu adevărat satul românesc?!

Frumusețe cât vezi cu ochii. Dacă ridici ochii, splendoare. Dacă lași privirea în jos, sărăcie și abandon. Godeanu, o fostă prezență. Șiroca, aproape o fostă prezență. E apăsător sentimentul. Să revizitezi locuri unde altădată activitățile oamenilor îmbibau totul cu bucurii și necazuri. Prima dată te izbesc fațadele dărăpănate. Ferestrele acoperite trimit săgeți în suflet, dar reziști, apoi. Copiii nu fac gălăgie. Nu mai sunt copii. Bătrânii, prea bătrâni, ies în stradă cu o sticlă de plastic în mână și se uită liniștiți la străini. Țăranul nu se mai întreabă. Pe cine cauți? Pe-al cui? Țăranul bătrân, Moromete cărat cu roaba, știe că eu întorc mașina în capul satului și nu mă mai întorc.

E frumos. E munte. E deal. E plin de ferigă. Păsările cântă prin pădurea de stejar. Fântâna cu cumpănă a rămas s-o aștepte pe Mara. E un afurisit de basm trist și fără morală. Oare de ce nu alegem să călătorim mai mult prin țară? Drumurile s-au reparat. De vineri am umblat prin județul Mehedinți. Am urcat. Am coborât. Gropile lipsesc din asfalt. Am întâlnit șantiere. România se mișcă încet. Nu mai avem răbdare. O părăsim. E firesc! Ne oferă prea multă frumusețe și firimituri de educație, sănătate, infrastuctură, stabilitate economică.

Sunt plină de frumos în suflet. Port imagini cu cireși în marginea drumului. Mă urmărește mirosul de tei. Mă liniștesc cântecul păsărilor și ploaia din pădure. M-am oprit și am ascultat. Merg la Timișoara. Ajung la supermarket. Verific contul. Frumosul începe să se altereze. Mă suspectez că am falsificat și am exagerat frumusețea județului Mehedinți. Mă suspectez o secundă. Mi-e rușine de gând. E frumos, e sărac și e băiat. Nu ne salvează măritișul și parteneriatul. Munca ne va scăpa din primejdia frumuseții naturale. Scuzele s-au terminat. Bătrânii mor, iar satele ca Godeanu or să ne bântuie.

Oare e cu putință să recuperăm satul românesc?!

Marginea drumului vorbește despre cetățeanul român

Zilele astea stăm cu un ochi în trecut. Acum 29 de ani poporul a ieșit în stradă. Ne-am eliberat de dictatura ceaușistă. Valoarea și intensitatea propozițiilor variază de la persoană la persoană. Morții le inspiră unora respect. Aceiași morți nu semnifică nimic pentru alții. Dacă te-ai născut în urma evenimentelor, devine dificil să pricepi oroarea. O experimentezi din manuale, din eseuri, din jurnale, din vorbe, dar nu înțelegi. Ceva asemănător am trăit cu elevul meu select. Citeam Ion, iar el a rămas pe gânduri. Era o jignire să fii numit român? De ce? Mi se pare așa o tâmpenie! Da, da, ai dreptate. Dar cine a rostit român? Cui i s-a adresat? Unde s-a întâmplat?

Contextul este fundamental pe orice petic de pământ. Francezii și englezii au sensibilități. Victimele din lagăre urinau când auzeau vorbindu-se în limba germană. Situații care necesită atenție și interes pentru oricine nu le-a trăit.

În România, 29 de ani mai târziu, poporul continuă să iasă în stradă. Un partid anume stârnește sentimente puternice de ostilitate. Adunarea în jurul mesei a familiei a devenit periculoasă dacă există simpatizanți ai partidului nenumit. În contextul acesta, eu trăiesc o dezamăgire profundă.

Nu pot accepta că atitudinile distrugătoare și comportamentele blamabile aparțin exclusiv simpatizanților din partidul nenumit. Orice călătorie faci în țară, marginea drumului vorbește despre cetățean. Drumul stă martor despre guvernare. Te prinzi repede de lipsa demnității guvernanților. Suntem o țară cu fâșii de autostradă și gropi imense în drumurile naționale. La fel de repede te prinzi de educația cetățeanului. Hârtie, ambalaje, sticle, tampoane, pamperși, chiloți, pachete de țigări, excremente, vomă, stau în tufișuri pe marginea drumului. Marginea suntem noi. De aici vine neacceptarea mea.

Vorbim atât de mult despre alte țări. Vorbim atât de mult despre schimbarea conducătorilor corupți. Vorbim atât de mult despre celălalt ca fiind vinovat. Vorbim atât de mult despre primari. La Timișoara, Nicolae Robu este tras la răspundere și pentru gunoaiele din oraș. Aici sunt de acord. Există angajați ai unei instituții care primesc salarii lunar pentru a ține orașul curat. Cine aruncă gunoaiele în stradă? Cine aruncă țigara? Cine aruncă coaja de banană? Cine aruncă hârtia? Cetățeanul aruncă. Cetățeanul primitiv, dar plin de ifose.

Suntem plini de ifose. Țara asta cu populație majoritară rurală a produs în ultimii ani lorzi fără titlu, fără educație, fără demnitate, fără rușine. Lași fără gramatică, fără mândrie, fără decență, fără entuziasm. Aș putea continua. Mă opresc.

Acum o să-mi reamintesc să râd și să acționez. Țara mea e bolnavă de absența acțiunii. Merg să-i donez niște activități desfășurate.