S-a întâmplat!
Ce s-a întâmplat?
S-a întâmplat o minune datorită vârstei. Am reușit să intru într-o încăpere, încăpere unde se desfășura un anumit eveniment, iar după vreo oră să fiu înconjurată de tinerele fete.
Recunosc, propriul sex m-a pus de foarte multe ori în dificultate. Eu și toate femeile pe care le-am întâlnit am descris prea puțin un sentiment de plăcere, ci mai mult o realitate magică. De ce magică? Doar magia poate să cuprindă faptul că uneori femeile mă plac.
Dar uneori o fac, iar în încăperea de care am amintit, la un moment dat am părut că mă trezesc. Am devenit atentă, am privit fețele entuziasmate din jurul meu, m-am concentrat.
Cuvintele mele, discursul meu dispărea în respirații accelerate de demoazele. Mi-am îndreptat spatele, simțeam pe umeri o responsabilitate, dar și o părere de rău pe care am alungat-o. Nu-mi cunoșteam publicul, deci nu mi-am permis presupunerea că delirul lor la întâlnirea cu mine consta în subestimarea mea ca femeie.
Valoarea mea în acea încăpere mi s-a dat în primul rând datorită vârstei, blogului pe care-l îngrijesc, faptului că sunt mamă.
Da, s-a întâmplat, s-a întâmplat să vorbesc, iar exprimarea să se prăbușească în măreția vârstei.
M-am clătinat puțin în timp ce integram toate aceste informații, mi-am permis o furie molcomă pentru o atât de gratuită izbândă.
Recunosc, nu mi-a plăcut niciodată să acord, iar acum îmi displace să primesc orice formă de respect care se sprijină pe timpul exterior. Timpul din noi, timpul din mine, asta mi-ar plăcea să entuziasmeze duduile care îndrăznesc să se apropie de mine.
Citește pentru viață
Înainte să iau o carte în mâini, îmi amintesc că priveam cărțile. Cu capul lăsat mult pe spate, într-o durere care se ivea destul de repede, mă zgâiam la cărțile din biblioteca de acasă.
Apoi îmi amintesc lectura, o lectură pe câmp, în soare, în amurg, în behăit de capre. Pica soarele de pe cer ducându-se la sârbi, credeam eu atunci, iar pagina cărții mele se roșea și ea. Cartea cărților e prima carte de care îmi amintesc după basme și povești nemuritoare.
Mai târziu am învățat că există bibliografie, o listă care se impune elevului. Eleva care am fost a citit, studenta care am fost a citit, omul care sunt citește.
Periplu elev-student-om m-a schimbat. E firească transformarea, devenirea. Contrar multor păreri al unor oameni care nu se întovărășesc cu cartea, a citi nu înseamnă că nu-ți trăiești viața, a citi te ajută să ai o viață.
O viață înseamnă și spirit, și entuziasm, și visare. O viață nu se oprește în obiect, confort și știință.
Fără această parte a vieții creatoare, omul doar și-ar duce viața ca melcul casa în spinare. Mi se întâmplă uneori, la unele spectacole, de teatru, de muzică să fiu intens mulțumită de viață. Adevărat, intensitatea emoțiilor e legată de acel moment și nu durează, dar ceasul ăla e bezmetic. Atunci știu de ce am venit pe acest pământ fără să descopăr nici un secret al lumii.
Fericirea e nepăsătoare, e ușoară și ușuratică, se dezlipește de tine și fuge, dar direcția ei, asemenea botului de câine, ți-a mirosit următorul moment spre care aleargă să-l întâmpine.
Cartea ajută omul, cartea aduce beneficii, vă mărturisesc cu experiența a 20 de ani de lectură. Am găsit și o notă negativă cărții, dar prefer s-o elaborez într-un text separat, textul de azi, deși nu intenționam, deveni suficient prin structura căpătată.
Mă întorc acum la cărțile mele, mă întorc oarecum spre spirit, entuziasm și visare.
Mă spăl pe mâini cu satisfacție
E atât de curios, citesc foarte mult despre suflet, am atâtea activități pentru suflet, iar acum, știind că va urma să scriu din nou despre suflet căutai în dicționar definiția sufletului.
Aduc sufletul din nou în față, deoarece în ultimul timp am muncit mult pentru el, dar mă simt un fel de Pilat din Pont.
Am mers la Severin la pruncii abandonați, am scris despre, am îndemnat oamenii să reflecteze la posibilitatea de a lua copii în grija lor, ieri am pășit într-un spital din Timișoara și am întrebat de copiii bolnavi de leucemie. Am dus niște jucării.
Am aflat că se vindecă 80% dintre cazurile de leucemie la copii. Nu știam. Am mulțumit și mi s-a mulțumit pentru gând. Am plecat din spital cu obrazul la pământ.
Mâinile mi-erau curate, spălate de niște jucării ale Marei mele. Cât poate fi fapta mea considerată bună?
Cât pot eu să mă amăgesc că am mers acolo doar pentru un strop de ajutor, pentru o singură rază de soare și nu pentru o satisfacție păgână a mea?
Zi de zi mă entuziasmez.
Zi de zi îmi ucid entuziasmul.
Mă suspectez în toate faptele mele. Uneori nu reușesc să-mi dau seama dacă atunci când sunt sinceră cu mine însămi sunt într-adevăr sinceră. Devine foarte greu să fiu eu, iar eu doresc foarte mult să fiu eu.
Constat că am atât de mult de lucru, iar munca e cu atât mai dificilă când, metaforic, mă găsesc în formă solidă și nu lichidă. Cu ce unelte să izbesc în mine pentru a mă modela?!
Am nevoie de oameni, de oameni care știu să cioplească în alți oameni.
