Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara

Cum mai poți scrie un text despre un eveniment dacă tot ce găsești de zis este: mi-a plăcut, mi-a plăcut, mi-a plăcut?!
Mărturisesc, merge cam greu textul. Mintea pare blocată în efect emoțional.
Mi-a plăcut Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara, La vest de est/la est de vest, ediția a III-a.
Datorită acestui eveniment, dar cel de acum 3 ani, am ajuns să-mi convină propria companie. Întotdeauna căutam să fiu cu cineva lângă. La primul Festival toți prietenii m-au refuzat. În fața acestei situații, s-a impus să aleg: merg singură sau renunț.
Mi-am ales singurătatea. Una dintre situațiile când frica de singurătate nu paralizează. Am mers, m-am așezat cuminte pe scaun, am schimbat câteva cuvinte în stânga sau dreapta, am ascultat lectura scriitorilor invitați, am savurat dialogul de după lectură. În fiecare an timp de 3 ani.
Anul acesta am ajuns la ultimele două seri.
Joi, în 23 octombrie i-am ascultat pe Ornela Vorpsi, Călin Dorian Florescu, Florin Lăzărescu și Radu Pavel Gheo.
Vineri, 24 octombrie i-am ascultat pe Paul Bailey, Noemi Kiss, Filip Florian și Bogdan Munteanu.
Ornela Vorpsi, Paul Bailey și Noemi Kiss îmi erau complet necunoscuți. Fix în acestă ordine, mi-a revenit o voce puternică de femeie, un lord și o reprezentantă a celui de-al doilea sex în literatură.
Nu recomand cititorilor mei cărțile celor menționați mai sus. Recomandarea nu funcționează întotdeauna, dar exemplul, puterea lui, m-a uimit și încântat de-a lungul timpului.
Eu o să citesc Băiatul Prințului de Paul Bailey, ce o să găsesc tradus de Ornela Vorpsi, Toate bufnițele de Filip Florian. Mi-am propus lectura acestor cărți utilitar, scopul fiind imediatul, nu materialul.
Din realitatea imediată, o să revin cu impresii.

Mi-a plăcut, mi-a plăcut enorm Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara.

Comunismul, inepuizabila sursă de inspirație a românului

Săptămâna trecută, printre celelalte activități ale mele, am ales să-mi petrec două seri la Bastion unde s-a desfășurat Festivalul Internațional de Literatură. Nu o să scriu despre festival, nici despre invitații lui, nu o să fac un subiect din festival. Nu este subiectul meu.
O să fac totuși niște observații plecând de la festival, căci a prilejuit următoarele constatări.
Mi-ar face o deosebită plăcere să schițez acum aceste constatări, dar aleg să mă pierd în digresiuni.
Am terminat facultatea în anul 2006, iar din 2002, anul admiterii mele, am participat la multe evenimente culturale, lansări de cărți în special. Întotdeauna la aceste lansări au participat și studenți. Acesta este un fapt, știut, dar și dorit.
Dorința însoțește ambele tabere, s-ar părea. Scriitorii și profesorii doresc prezența studenților, iar studenții, chiar dacă cu timiditate, își doresc să participe.
Am ales, și am ales cu grijă. Profesorii doresc prezența. Studenții doresc să participe.
Din 2002 am experiența acestor întâlniri și fac afirmația că studenții, tinerii, nu participă aproape niciodată.
La Festivalul Internațional de Literatură am privit la un moment dat în jur, la ei, la cei tineri. Cei mai mulți butonau telefoanele, inclusiv eu la un anumit interval de timp. Până la final, scaunele ocupate de ei s-au golit. Aici voiam să ajung.
Studenții vin, dar tot ei pleacă. De ce pleacă?
Un motiv pricipal ar fi neînțelegerea, apoi nepăsarea, apoi lipsa empatiei.
Ce nu înțeleg?
Nu înțeleg ce se vorbește despre Stalin, despre Tito, despre totalitarism, dictatură și Ceaușescu. Și ei, la fel ca mine, sunt convinsă că iau istoria cu faptele ei ca o parte inerentă literaturii, la fel ca toate celelalte domenii cu care se întrepătrunde literatura. Totuși, această cunoaștere nu-i împiedică să nu se plictisească.
E necesar să cunoști istoria, dar nu este necesar să dea buzna peste tine la fiecare activitate culturală.
Nepăsarea tinerilor, că am amintit de ea, nu este de condamnat. Realitatea lor este alta. Da, anii în care ne-am născut noi, mă includ și pe mine, nu includ atrocitățile dictatoriale, ne-am detașat de ele, am crescut în umbra lor, dar ne-am găsit alte sensuri, alte lupte, alte obiecte de care să ne atașăm. Și în această perioadă, oarecum liniștită a lumii, oamenii continuă să nu se asculte. În jur aceleași fracțiuni, același dispreț, aceleași prejudecăți.
Nu reproșez absolut nimic supraviețuitorilor comunismului, din contră, îi admir, dar mi-ar plăcea totuși, mai ales când vine vorba de literatură, să încerce să se detașeze și să renunțe la aerul condescendent. Mizeria și atrocitățile sunt o sursă de inspirație, dovadă Herta Muller și nu doar ea, dar nu unica sursă de inspirație.
Iar de acestă senzație nu pot scăpa, căci la orice lansare de carte, la festival sau o oarecare activitate culturală, românul vrea să rămână doar în acestă sursă, doar la politică, la Ceaușescu, la Iugoslavia. Cultura este un obiect al omului, noi o creăm, o înfrumusețăm, îi smulgem sensuri, îi dăm sens, iar sensul ei sunt absolut sigură că nu stă numai în regimuri politice.