Să luăm zece persoane. Opt dintre ele, într-o situație, vor critica. Îmi iau ca studiu de caz o fetiță de zece ani dată cu ruj pe buze.

Pietrele vor fi aruncate în fetiță, în părinți, în profesori, în societatea actuală. În solicitarea excesivă a psihicului, aruncarea cu pietre, specialistul în probleme de viață va fi singurul care va scoate sfinți pe gură, singurul cu o viziune corectă asupra fetiței cu ruj pe buze.

Am practicat critica. O mai practic uneori. Nu am aflat cum pot prezenta ceea ce mă deranjează și să nu constituie o judecată. În teorie e clar, eu verbalizez neplăcerea, celălalt apreciază valoarea mărturisirii. În practică am parte de un atac la felul meu de a fi simandicos.

Oricum ar fi, în practică sau teorie, am prins plictiseală și dezgust de a critica după niște obișnuițe care nu ne-au făcut în istorie toleranți sau binevoitori. Oamenii s-au omorât și se omoară între ei, iar o fată de zece ani care folosește ruj nu ar trebui să provoace indignare.

În prezent fac exerciții de creștere a îngăduinței.

Reluăm studiul de caz: o fetiță de zece ani se dă cu ruj. Îmi iau premisele, trag concluzia și formulez câteva consecințe pe termen lung ale comportamentului tinerei. Construiesc o lume utopică.

În anul 2100, urmările fetiței care folosește ruj sunt o uniformizare a fiziologiei feminine. La zece ani a folosit rujul, la doisprezece s-a epilat, la optsprezece și-a mărit sânii, la douăzeci și cinci și-a injectat acid hialuronic în buze, la patruzeci și-a ridicat pielea feței.

Asta fac femeile în ziua de azi, au această posibilitate și suportă niște aprecieri severe de la sfinți. Sfinții se găsesc la orice pas, habar nu am de ce mai merg unii dintre noi la biserică.

Vedeți partea bună a pericolului uniformizării? Eu o văd, sunt mai cu moț. Fiind toate la fel fizic, sprâncene tatuate, sâni măriți, acid hialuronic în buze, piele ridicată, o să ne dorim în continuare diferențirea.

Perfecțiunea fizică, după modelul barbie, ne provoacă să ne întoarcem spre interior. Am vizionat recent filmul The Lobster regizat de grecul Giorgos Lanthimos. Într-o societate distopică (caracterizată de o formă de guvernare autoritară), femeile și bărbații se îmbracău la fel. Fără sprijinul hainei în deosebiri, omul caută substituți.

În lumea mea utopică, femeile s-ar întoarce spre sine. Fără grija frumuseții, toate ar fi, femeile ar începe să se înzestreze la interior. Ar avea și ar căuta timp pentru sublimare: lectură, muzică, vernisaje, plimbări în natură, voluntariat cu orfani și oameni bătrâni, petreceri cu prietenii, filme de artă sau călătorii.

Propun să lăsam oamenii, copiii sunt incluși, să se simtă bine în pielea lor. Uneori, pentru confort, avem nevoie de ruj, de fond de ten, de machiaj intens. Nu agreez machiajul strident, dar înțeleg fazele de dezvoltare cu părți de căutare, de afirmare, de extravaganță, de imaturitate. Măști pentru un sine bine ascuns de educație și convingeri.

Pielea poate fi considerată un creier, dar nu Creierul.

Dacă eu nu mă simt bine în pielea mea, voi sfinților, mă adresez vouă, ar trebuie să mă supun regulilor voastre? Într-o zăpăceală de sine, să mă las convinsă de gura lumii care nu a avut nici un merit recunoscut vreodată.

Gura lumii semnifică o personificare a Răului. Cum să te iei după gura lumii sau de ce să conteze ea în alegerile tale?

Aș fi curioasă să-i aud pe sfinți argumentând.

Nu o să-i aud, sunt plictisită și de ei. Prefer măștile, măștile pot oricând să cadă.

Sau nu.

Foto: Flavius Neamciuc