Limba română sunt eu

Se întâmplă tot mai des, oameni din jur, oameni cu care ai crescut sau ai devenit prieten în timp, hotărăsc să înceapă o viață în altă parte. S-o ia de la capăt într-o altă geografie, fie pe continent, fie peste ocean.
Ce înseamnă asta?
Că depun armele sau că îndrăznesc să-și schimbe viața?
Răspunsul depinde de interlocutor, interlocutor care la rândul lui este influențat de educație, situație financiară, orientare religioasă, contex socio-politic.
Personal nu mă interesează răspunsul la întrebare. Privesc doar ca o vacă tânără, foarte derutată în fața noii porți, cum România rămâne pe mâna mârlanilor și a unei categorii aparte în care mă includ.
Am avut posibilitatea, imediat după ce am născut, să aleg Germania ca reședință. Am refuzat experimentând o angoasă care mă punea pe fuga supraviețuitorului când simte pericolul.
M-am simțit amenințată, iar pericolul de care am amintit se referea clar la limbă, la limba românească. Aș putea oricând să schimb pământul, Anglia strigă în sufletul meu după mine, dar n-aș putea niciodată să renunț la a vorbi în românește.
Pare melodramatic, infantil, ar spune unii.
Eu simt însă, simt că asta sunt, o limbă, un grai, un reprezentant al identității vorbite. Mă aflu la polul opus cioranian, Cioran a refuzat să mai vorbească în limba română, eu refuz să mă exprim în oricare altă limbă. Apucătura aceasta a mea nu denotă un patriotism, dacă ar fi așa, am înțeles foarte prost patriotismul. Eu înaintez o presupunere: limba, împreună cu fetița mea, îmi confirmă un suflet, o iubire. Recunosc iubirea doar în graiul acesta.
Limba română nu descrie o nevoie, toată ființa mea exprimă limba română. Nu fac o declarație, nu confirm o apartenență, îmi răspund doar: limba română sunt eu.

În aceeași limbă
Toată lumea plânge,
În aceeași limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poți s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.

În limba ta
Ți-e dor de mama,
Și vinul e mai vin,
Și prânzul e mai prânz.
Și doar în limba ta
Poți râde singur,
Și doar în limba ta
Te poți opri din plâns.

Iar când nu poți
Nici plânge și nici râde,
Când nu poți mângâia
Și nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tau în față,
Tu taci atuncea
Tot în limba ta.

În limba ta, Grigore Vieru

În cer și pe pământ, la Paris și la Târgu Jiu

Repetați după mine.
Constantin Brâncuși. Azi o să ne jucăm, apelând la niște erori de gândire, cu artistul Constantin Brâncuși.
La Paris, acolo unde se află și atelierul artistului, broșurile fac cunoscut vizitatorilor locul unde s-a născut artistul.
Constantin Brâncuși, născut în România, iar mai departe povestesc despre artistul francez.
La Târgu Jiu, cum ai intrat în oraș, vizitatorii citesc pe un fel de mulură, că se află în orașul lui Constantin Brâncuși.
Înainte de a începe joaca, fac o mărturisire.
Nu-mi pasă absolut deloc de cetățenia omului. Pe mine m-a bucurat nespus la Paris și nespus m-a bucurat la Târgu Jiu.
La Paris, privind prin geam un atelier conservat și păstrat identic ca atunci când Brâncuși crea în el, m-a emoționat.
Ieri, lipindu-mă pe Coloana Infinitului, eu și fata mea, am ajuns în cer datorită unei idei. Ideea lui Brâncuși ne-a trimis direct în cer. Ne-am îndepărtat picând din cer.
Părăsind parcul de la Târgu Jiu, am rememorat ce purtam în memorie de la atelierul de la Paris. Prima data mi-a venit în minte vatra și țestul. Imediat geografia. De ce și-a recreat în atelierul parizian un spațiu al țăranului român?
De pe broșură am citit că Brâncuși era preocupat de relația dintre spațiu și sculpturi. Brâncuși nu și-a umplut spațiul din atelier, Brâncuși a decorat spațiul atelierului. Dacă vindea o lucrare, rar, căci refuza s-o facă, imediat o înlocuia cu altă lucrare.
La Târgu Jiu, Coloana, Poarta sărutului și Masa tăcerii sunt așezate în linie, din nou spațiul în care te impui prin puterea creatoare.
Ce anume exprimă acest spațiu ordonat? Ce anume manifestă?
Eu ridic din umeri.
Mai departe o să pun niște fotografii de la Paris și Târgu Jiu.

Notă:
mulură: ornament arhitectural cu profil pronunțat.

IMG_0692

IMG_0129IMG_0130

IMG_0131IMG_0682

IMG_0720IMG_0725

Ignoranță dementă, geografie divină

Mi-am împărțit Zanzibarul cu simțurile. Toată lumea mă întreabă printr-o neascunsă intenție de a mă descoase despre îndepărtata insulă.
Cum e?
Spune ceva.
Iar eu ezit, tac, mă ascund într-un râs care îmi sună străin în urechi.
Frumos nu a fost, căci frumos nu poate cuprinde în definiția lui splendoarea locului. Astfel, îmi așez Zanzibarul în arhiva ființei cu ochii cruciș, cu un ochi la geografie și cu un ochi la social.
Geografic nu poți să eziți în formulări. Plajele cu nisip alb și apele ca peruzeaua nici măcar nu seduc, ci doar se impun ca reprezentări venerate. Stai și privești orizontul lacom și deși te holbezi la frumusețe te simți slab de ochi și de inimă. Un ochi în plus devine o nevoie de împlinire sufletească.
De pe plaja pleci cu ciudă pe noapte. Eu așa am plecat în fiecare zi dintr-o vineri până în altă vineri, iar când am știut că i-am întors spatele definitiv, am lăcrimat.
Social, Zanzibarul e devastator. Traversând satele de pe insulă am avut ocazia de a zări în margine de drum, în ușile caselor, pe locurile de joacă sau pe locurile dintre case zeci de copii, dar nici unul nu am văzut să plângă. Oarecum, insula e sărmană de plânsul sugarilor și nenorocită de boli infecțioase.
Prea mulți copii mi-am zis, copii ai soarelui apus în fiecare zi prea devreme, la orele 19 adorm oamenii, găinile deja visează.
Caselor lor, cele mai multe de chirpici, par goale, cel puțin prima încăpere cu siguranță e goală, iar ce urmează apoi, nu cred că se poate chema dormitor, ci un loc cu pat, iar paturile sunt regești. Într-o populație cu 90% musulmani, mulți insulari practică meseria lui Isus. Somnul soarelui și paturile pregătesc pântecele femeilor pentru procreare. Apoi încep să-și trăiască viața între rugăciuni și mese.
Iar o viață a insularilor, de o ignoranță dementă, se desfășoară într-o geografie divină.
Zanzibar, Zanzibar…