Mi-am împărțit Zanzibarul cu simțurile. Toată lumea mă întreabă printr-o neascunsă intenție de a mă descoase despre îndepărtata insulă.
Cum e?
Spune ceva.
Iar eu ezit, tac, mă ascund într-un râs care îmi sună străin în urechi.
Frumos nu a fost, căci frumos nu poate cuprinde în definiția lui splendoarea locului. Astfel, îmi așez Zanzibarul în arhiva ființei cu ochii cruciș, cu un ochi la geografie și cu un ochi la social.
Geografic nu poți să eziți în formulări. Plajele cu nisip alb și apele ca peruzeaua nici măcar nu seduc, ci doar se impun ca reprezentări venerate. Stai și privești orizontul lacom și deși te holbezi la frumusețe te simți slab de ochi și de inimă. Un ochi în plus devine o nevoie de împlinire sufletească.
De pe plaja pleci cu ciudă pe noapte. Eu așa am plecat în fiecare zi dintr-o vineri până în altă vineri, iar când am știut că i-am întors spatele definitiv, am lăcrimat.
Social, Zanzibarul e devastator. Traversând satele de pe insulă am avut ocazia de a zări în margine de drum, în ușile caselor, pe locurile de joacă sau pe locurile dintre case zeci de copii, dar nici unul nu am văzut să plângă. Oarecum, insula e sărmană de plânsul sugarilor și nenorocită de boli infecțioase.
Prea mulți copii mi-am zis, copii ai soarelui apus în fiecare zi prea devreme, la orele 19 adorm oamenii, găinile deja visează.
Caselor lor, cele mai multe de chirpici, par goale, cel puțin prima încăpere cu siguranță e goală, iar ce urmează apoi, nu cred că se poate chema dormitor, ci un loc cu pat, iar paturile sunt regești. Într-o populație cu 90% musulmani, mulți insulari practică meseria lui Isus. Somnul soarelui și paturile pregătesc pântecele femeilor pentru procreare. Apoi încep să-și trăiască viața între rugăciuni și mese.
Iar o viață a insularilor, de o ignoranță dementă, se desfășoară într-o geografie divină.
Zanzibar, Zanzibar…