Am încercat un experiment cu Mara. Înainde de a povesti despre, o să fac o scurtă introducere. Mara studiază la școală educație financiară. Acest lucru m-a încurajat să-i abordez depedența de a cumpăra orice obiect care are reclamă pe Nickelodeon ușor diferit. I-am acordat încredere. O numesc omul meu de încredere când o las câteva ore singură acasă. Înainte să închid ușa, mă întorc, îi caut ochii și o întreb: În cine am eu încredere? În mine.

I-am acordat încredere în ceea ce privește bugetul casei. L-am împărțit pe categorii. Am creat trei categorii: facturi, necesități, mofturi. De aici cheltuim, dar să ajungă până la final de lună. A priceput. A dat înapoi de la achiziții cu sclipici. La începutul lunii am îndrăznit mai mult. I-am dat cardul și am lăsat-o liberă în dm să aleagă ce are nevoie pentru începutul de școală. A venit la casă cu elastice de păr, culori, un pahar special pentru sport, spaghete pentru bolognese, quinoa, ciocolată pentru clătite, abțibilde. M-am uitat la toate. Nu am comentat. Am adăugat necesitățile mele. Eu sunt dependentă de șervețelele de bucătărie de la dm, hârtia igienică, pliculețele parfumate, pungile de gunoi, gelurile de duș și pasta de dinți.

Pe drum am discutat despre necesități și mofturi. Tot ce a achiziționat intră la necesități? Dacă te referi la abțibilde, mama, da, chiar o să am nevoie de ele. Am dat înapoi. Am apreciat lipsa verbului trebuie din exprimarea ei. Nu i-au trebuit abțibilde, a avut nevoie de. Școala îi face educație financiară, eu merg alături cu educație emoțională. Verbul trebuie ne stresează psihicul. Să încercăm să ne păstrăm glucocorticoizii la niveluri optime.

Am încercat un experiment. Cumpărăturile ei nu m-au descurajat neapărat. A ales mâncare, o nevoie primară. A ales ciocolată. Poartă de grijă canalelor de fericire. A ales abțibilde. Și-a satisfăcut mofturile. Nu o să trag nici o concluzie. Las aici relatarea celor întâmplate și mărturisesc că acum sunt în căutare de abordări noi. Am rămas fără idei.

Foto: Bogdan Mosorescu