Cititorii sunt de toate felurile, inclusiv proști. Nu te mira, stai la îndoială!

Lecturile copilăriei, cărțile lui Balzac și domnul diriginte, Ștefan Ehling, m-au făcut să cred temeinic în superioritatea morală a cititorilor. Cu această părere fermă am venit la facultate unde am avut primele dezamăgiri. N-am știut ce să cred despre colegele mele care nu citeau cărțile recomandate, ci apelau la rezumatele de pe internet. Am presupus că plecatul de acasă de lângă părinți și îndrăgostelile pasagere cu care ne confruntam fiecare dintre noi serveau ca scuză pentru dezinteresul afișat. Mintea mea nu reușea să priceapă de ce ai veni să studiezi Literele dacă nu citești în primul rând.

Dacă stau bine să mă gândesc, acesta e motivul pentru care eu am ales acestă facultate, deși am fost îndrumată spre psihologie. Fix așa am răspuns: eu citesc. Citesc din clasele primare și nu intenționez să mă opresc.

De la apucăturile teribiliste ale colegelor, o altă observație m-a apucat de nas, dar tot nu m-am îndoit de superioritatea morală a cititorilor. Profesorii universitari, unii, m-au surprins neplăcut prin abaterea de la cinste. Colege care nu frecventau cursurile, care nu învățau, în sesiune luau nota 10. Atunci am suportat primul șoc. M-am holbat la lista cu rezultate minute în șir. Am experimentat furia, dezamăgirea, invidia și neputința, dar am adoptat o atitudine românească. Am glumit. Azi aș face o plângere. Azi aș face ceva, orice. Atunci îmi era frică de profesor care nu m-ar mai fi trecut, gândeam eu, niciodată la materia lui. Părinții m-au sfătuit să-mi văd de treaba mea în orice situație.

Mi-am văzut patru ani de treaba mea. Am citit în primul rând ca un soldat în linia întâi. Studiez Literele, asta e datoria mea. Teoria am fușărit-o de prea multe ori ca să nu-mi fie rușine. Mi-a fost, m-am tratat. Tratamentul venea sub forma unor cărți monument. Datorez diploma și purtării stăpânite. Am ignorat caracterul unor profesori și m-am îndepărtat de colegele pline de minciuni. Unele au ajuns profesoare. Predau pruncilor cu rezumate învățate de pe internet, cu teorii tocite și cu un fel de a fi plictisitor și fals.

Citesc de când mă știu. Scriu de când mă știu. În 2006 s-a ivit Dunia. Cu patru ani la Litere, prima funcție a blogului a fost să-mi ordoneze cunoștințele. Am suportat prima îndoială despre cititori. Gândul m-a pocnit. Faptul că citești nu înseamnă că ești superior celor care nu citesc. Cititul fără detașare de convingerile personale și fără rațiune îți hrănește obtuzitatea. În loc să suporți o lărgire a limitelor, dispari în ignoranță și instincte primitive. Judeci personajele. Te indignează comportamentul caracterelor. Ceva similar cu ceea ce se întâmplă în lume privind corectitudinea politică. Preferi să lași copiii abandonați să crească în centre de plasament decât să ajungă la cuplurile gay. Etc!

De la șocul din fața ușii cu rezultatele de la examen până la dezamăgirea cruntă cauzată de cititori, au trecut ani. Am cedat greu. Am dus un război imaginar dur. Deschidem ferestrele să aerisim în fiecare zi. Citim ca să ne aerisim mințile. Uneori deschid geamul și de afară vine miros de la canal. Nu toți locuim în vecinătatea unei păduri. Atunci te ajuți de la interior cu filtre de aer. E valabil și pentru citit. Nu citiți fără să vă îndoiți de propriile convingeri luate de acasă. Citiți și ridicați întrebări. Fără a ridica întrebări nu acționezi asupra sinelui. Citești sau nu citești, nici o diferență pentru noblețea minții. Faci să treacă timpul. Aduni poze pentru instagram. Te împăunezi. Diploma, experiența și lecturile mă îndreptățesc să te asigur că nu ai nici un motiv de fudulie. Cititorii sunt de toate felurile, inclusiv proști.

Nu te mira. Stai la îndoială!

Foto: Bogdan Mosorescu

Deplasări care favorizează infidelitățile

Recent am călătorit în Austria, în interes de serviciu. Parcă aș fi tata. Sau mama când mergea în alte orașe ale țării să-l cânte pe Ceaușescu. Împreună cu alte persoane, jurnaliști sau prestatori în social media, mi-am verificat și întărit încredințarea că aceste deplasări favorizează infidelitățile.

Nimic nu s-a întâmplat. Trebuie să mă credeți pe cuvânt. Fiecărui partener rămas în urmă i se cere să creadă și doar încrederea stă alături de negație. Ceva are loc. Programul comun te pune și te ține pe același loc cu persoane necunoscute sau prea puțin cunoscute. Să luăm cazul meu de exemplu. Mă salutam, cordial, ce-i drept, cu o parte dintre cei prezenți. Cu unii atunci am dat mâna sau ochii peste cap. Glumesc! În câteva zile, străini și cunoștințe, am ajuns să funcționăm ca un corp comun. Ne-am luat așa cum suntem. E ușor când există o dată de check-out.

Într-o seară, la un ceai sau la un șnaps, o foarte tânără jurnalistă mi-a comunicat că nu auzise de Dunia. Mi-am îndreptat spatele și am trimis-o la colț. Să se gândească puțin la asta. Aici voiam să ajung, la acest moment. Desigur, m-am cam obișnuit să aibă lumea habar de mine. Treisprezece ani înseamnă ceva. Lipsa ei de informație mi-a prilejuit o emoție. Am presupus ce urma și s-a confirmat. La micul dejun s-a apropiat de mine. Am citit-o pe Dunia.

După ani de zile de scris, nu mai aștepți părerile despre tine ca pe niște execuții. Dacă nu-i place, n-am talent. Dacă îi place, am aptitudini. După ani de zile afișezi o aparentă nepăsare. Să fii lăsat în pace, să nu mai cedezi părți de suflet, să nu mai retrăiești emoții la comandă. În același timp să ți se dea atenție, să dăruiești, să impresionezi. Asta e ambivalența de care nu scapă nimeni.

Serios? Ai citit? N-ai avut altceva de făcut? Da, am citit. Dunia e sinceră. Îmi place de ea.

Încerc să fiu. Mă străduiesc. Exersez. Cultiv.

Practic franchețea de ani, dar nu o stăpânesc în totalitate. Uneori consider că nu e cu putință să fii complet sincer, nici cu tine, nici cu ceilalți. Poate falsificarea ne ține în viață la fel ca fuga din fața pericolului. Din nou, m-am simțit o impostoare. Că nu merit cu adevărat considerarea.

Cititorii întrezăresc adevărul meu, perspectiva mea din situațiile descrise. E mult mai mult adevăr dincolo de mărturiile mele. Uneori tac chiar în fața mea. Mă ascund. Nu sunt pregătită pentru adevărul gol goluț.

Întâmplarea cu tânăra jurnalistă a reactivat o frică. Că nu merit prețuiri. Știu eu mai bine că nu. Oare de unde m-am pricopsit cu asta? Probabil de la o falsă laudă necombătută. Gândiți-vă de două ori când vă glorificați pruncul. Ce favor îi faceți? Cum îl echipați pentru viitor? Asigurați-vă că merită. Dacă nu merită, s-ar putea să ajungă ca mine. Orice ar face, o voce sinistră și nesuferită îi va strica izbânzile.

Sunt bine. Nu vă alarmați. V-am lăsat notițe despre îndoială personală, dar ora e trecută. Am revenit la gradoarea personală. Cine are timp de neîncredere când am de mers la serbare, la zi de naștere, la mall să cumpăr cadou, la coafor să-mi aranjez coama și la manichiură pentru reprezentarea de doamnă?!

Trebuie să mă credeți pe cuvânt.

Foto: Flavius Neamciuc

De ce să ne împotrivim mamei și tatălui

Am scris despre. Am vorbit despre. Chiar am strigat despre. Este important pentru noi ca persoane să ne alegem cu grijă modelele în viață. Cine servește ca exemplu provoacă schimbări. Vocabularul e afectat. Folosesc cuvântul bezmetic după ce m-am îndrăgostit de sonoritatea lui. Adriana Babeți l-a folosit la un eveniment unde am participat. Fizionomia o modificăm. Salvador Dali și-a lăsat mustăți pentru a fi mai grozav ca Nietzsche. Etc! Ați prins ideea!

Atunci când împrumutăm, celălalt este mai puternic. Cel slab imită. Raportul acesta nu înseamnă în mod categoric inferioritate.

Un copil își imită părinții. Un discipol primește învățăturile unui maestru și adesea le continuă și le dezvoltă.

Ceea ce ne transformă în persoane cu gândire proprie sunt îndoiala, greșeala și împotrivirea. Când începem să ne îndoim, pătrundem ceva cu mintea. Când greșim, provocăm lecții prețioase. Când ne împotrivim, în special mamei sau tatălui, instanțele morale, și îi ucidem simbolic, atingem starea deplină de dezvoltare. Suntem un fruct copt. Fără îndoială, greșeală și împotrivire rămânem o prelungire, un apendice.

Modelele și standardele determină un fel de a fi. Omul civilizat funcționează cu norme care reglementează calitatea. Dacă vrem percepții de Sir și Lady, acționăm. Ne alegem modele care prin activitățile lor influențează apreciabil destinele. Stabilim standarde deosebit de înalte pentru a avea de unde să coborâm. Dacă nu ne dorim să fim educați, putem să nu facem nimic.

Eu am pus în capul listei mele premiul Nobel. Năzuiesc la. Asta înseamnă că o să mor evoluând într-o anumită direcție, dar mai ales într-o anumită manieră. Maniera ne face memorabili.

Uneori îmi imaginez cum ar fi să ajung acolo. Cui aș mulțumi. Cum am ajuns aici cu mărturisirile, o să vă las numele lor.

Primul nume ar fi Silviu Pârjolea. Silviu mi-a creat blogul. Mi-a dat primul șut.
Al doilea, Magdalena Dure, bunica tatălui Marei. Fără buni, nu aș fi avut validarea unui membru important din familie că scrisul e o meserie, una nobilă care necesită tuberoze pe birou pentru inspirație.
Al treilea, Oana Zimțea. Oana a corectat gafele mele gramaticale.
Al patrulea nume, Romina Faur. Romina a avut reprezentare de arac, parul acela de susținere folosit la vița de vie. Fără ea, după despărțirea de tatăl Marei m-aș fi angajat și aș fi renunțat la scris.

Le mulțumesc fiecăruia. Azi viața mea ar fi avut altă direcție fără oricare dintre ei. Doar Oana nu are treabă cu direcția, ea a avut grija exprimării corecte și îngrijite.

Acestea fiind spuse, ce nevoie mai am de Nobel?! Mulțumirile sunt publice și recunoștința incalculabilă.

Foto: Simona Nutu

Curs de filozofie povestită XI

Fără un soare suveran pe cer, mă gândii că un nou curs de filozofie povestită va fi foarte bine primit.
Finalul ultimului curs amintea de filozoful empirist Locke.
Azi ne distrăm cu Locke, iar eu îl plac foarte mult, deși nu i-am citit nici o lucrare. Cea mai importantă lucrare a lui este O încercare cu privire la rațiunea omenească.

Locke a trăit între anii 1632-1704. În tot acești ani a încercat să-și răspundă la unele întrebări, doar asta fac filozofii.
De unde își iau oamenii gândurile și reprezentările?
Putem să avem încredere în ceea ce spun simțurile noastre?
Locke era de părere că toate gândurile și reprezentările noastre sunt un reflex a ceea ce am văzut sau auzit. Înainte ca noi să fi simțit ceva, conștiința noastră este asemenea unei tabula rasa – unei table pe care nu se scrie nimic.

Locke compară conștiința cu o cameră nemobilată. Se ivesc senzațiile, vedem lumea, o mirosim, o gustăm, simțim și auzim, astfel iau naștere ideile simple senzoriale.

Și în conștiință se petrece ceva. Ideile simple vor fi prelucrate prin meditație, reflecție, credință și îndoială. Așa se nasc ideile reflexive.

Locke face diferența între senzație și reflecție.
Conștiința nu e un receptor pasiv. Ea ordonează și prelucrează toate impresiile senzoriale care o asaltează.
Locke subliniază că prin simțuri noi preluăm numai simple impresii.
Exemplul mărului.

Mănânci un măr, simți întregul măr într-o unică impresie simplă. În realitate preiei o serie de impresii simple, că e vorba de ceva verde. care miroase proaspăt, e zemos și are gust acrișor.
Abia după ce ai mâncat mai multe mere, te gândești că ai mâncat un măr.

Tot materialul cunoașterii lumii noi îl datorăm aparatului nostru senzorial. O cunoaștere care nu se lasă redusă la simple impresii prin simțuri este o falsă cunoaștere și trebuie respinsă.

Urmează a doua întrebare.
Este lumea cu adevărat așa cum o simțim noi?
Locke făcea deosebirea între calități senzoriale primare și cele secundare. Prin calități primare înțelegem: greutate, formă, mișcare și numărul lucrurilor.
Mai sunt senzații și cu privire la alte însușiri ale lucrurilor, ceva e dulce sau acru, verde sau roșu, cald sau rece. Locke le numește secundare, iar acestea nu redau însușiri reale, ci ele reprezintă doar influența însușirilor exterioare asupra simțurilor noastre.
Însușirile secundare diferă de la animal la animal, de la om la om.

Locke susține că e în firea rațiunii omenești să afirme existența lui Dumnezeu.
Cunoașterea lui Dumnezeu provine din rațiunea omenească.
Locke a apărat libertatea de opinie și toleranța. A preconizat egalitatea în drepturi a sexelor socotind că poziția subordonată a femeii a fost impusă de bărbați și tocmai de aceea bărbații pot schimba o asemenea postură.
Locke a fost printre primii filozofi care s-a preocupat de problema rolurilor care le revin sexelor în societate. Acest lucru a fost de mare importanță pentru John Stuart Mill.
Tot Locke a propus principiu al separării puterilor. Puterea în stat trebuie divizată în 3 instituții:
– legislativă sau parlamentul
– judiciară sau tribunalele
– executivă sau guvernul
Împărțire pornită de la Montesquieu.
Locke a susținut că legislativul și executivul trebuie separate dacă vrem să împiedicăm tirania.

Cam atât pentru azi, atât e chiar întins, știu. Dar nu avem soare, ne putem încumeta. Și v-am zis că îmi place Locke, nu?
Pe viitor revin cu Hume.