Stau în zgomotele casei părintești, afară se taie lemne, gâștele scot sunetele lor prelungi și repetate, al meu tată tușește în camera lui, iar eu mă gândesc la Faust.
Zilele trecute vorbeam de cărțile uitate, iar aseară, de la orele 18 până la cele 22 am stat la Operă să ascult, să observ, să mă bucur de muzica lui Charles Gounod.
Mi-am reamintit cartea și mi-au revenit câteva minute uitate din liceu. După ce terminam orele de literatură română, uneori mergeam câțiva pași cu domnul diriginte pe coridor.
Minutele acelea permiteau întrebări suplimentare.
În minutele acelea l-am întrebat pe domnul diriginte ceva ce nu puteam înțelege la Goethe. Și acum îmi amintesc cum s-a oprit în loc, s-a întors oarecum repezit spre mine și mi-a zâmbit.
Întrebarea mea trebuie să fi fost una foarte neghioabă, dar datorită ei, am descoperit o nouă notă de a citi cărți.
Domnul diriginte m-a întrebat cine a tradus cartea.
Poftim?
Nu citii tot ce îți pică în mână.
Poftim?
Am rămas câteva secunde și am privit cum se îndepărta, iar obrazul meu concura roșul trandafirilor. Nu-mi înțelegeam rușinea preocupării mele savante.
Citesc, dar ceva nu fac bine.
Acasă am deschis la prima pagină și am citit numele traducătorului, era o ea, nu-mi amintesc numele, dar din cauza ei eu am primit o mustrare.
Din ziua aceea am știut însă că atunci când citesc literatură străină trebuie să-mi aplec urechea la traducător.
Aseară mi-au revenit învățăturile și amintirile mele din jurul lui Faust. Sunt sigură că ar trebui să recitesc, dar mărturisesc că nu am nici un chef, simt cumva că am sfârșit cu acel gen de literatură, momentan traversez un alt moment literar.
Plăcerea de aseară însă m-a bucurat, am aplaudat cu entuziasm și am zâmbit foarte sincer artiștilor de pe scenă.

Începui să scriu în gălăgie, iar acum toată casa e cufundată în liniște și întuneric.