Am reținut scena următoare dintr-un film cu Colin Firth. Personajul lui Colin Firth, un anume portretist, îi cere modelului său să nu mai vorbească deoarece îi schițează gura.
Se înțelege că acest model vorbise și vorbise, nu?
A vorbi, și a tot vorbi, ce nume poartă asemenea persoane? Locvace, guralive? Limbute?
Am auzit foarte des în copilărie vorbindu-se despre mine cu acești termeni, guralivă fată, limbut copil.
De ce vorbeam atât de mult? Motive: sunt extrem de curioasă, să-mi ascund copleșitorul sentiment de inferioritate, să exprim un entuziasm care mă acaparase.
Și azi vorbesc mult, dar locvacitatea descrie acum buchete, buchete de vorbe, nu un șir de vorbe.
Am ajuns să prefer tăcerea. Motive: evitarea unor discuții contradictorii, evitarea criticii, evitarea tendinței de a judeca.
În urmă cu o lună am asistat prin neputința de a mă îndepărta, o îmbrăcam pe Mara, la o conversație care mie îmi creștea tensiunea, iar Marei i se măriseră ochii. În acest timp căuta ochii mei pentru explicații. Ne confruntam amândouă, mamă și fiică, cu alegeri, ale mele, și deprinderi, ale ei, deprinderi care îi lipsesc deoarece eu le-am trecut cu vederea. Nu o educ pe Mara să fie fetiță, ci om, să fie esențial, subiect, privilegiu. Iar lângă noi, o mămică, pe un foarte însuflețit ton, cuvânta despre cum se poartă fetițele, cum se poartă băieții, cum se poartă între ei.
Am părăsit spațiul comun cât de repede mi-a permis dexteritatea degetelor și i-am dat Marei niște explicații pe care mă bucur că le-a acceptat fără întrebări suplimentare.
Bineînțeles că am povestit mai departe întâmplarea. Imediat ce m-am întâlnit cu o prietenă, m-am pornit cu avânt să dau mai departe impresiile mele, dar m-am oprit brusc.
Am întrebat: cum să povestesc ceva care îmi provoacă clar o neplăcere fără să judec? Căci nu vreau să judec, vreau doar să dau mai departe ceea ce am trăit.
Am stat puțin să mă gândesc.
Pot să relatez.
Spun ce s-a întâmplat fără nici o părere personală.
Situația însă nu permitea omiterea părerii personale, căci tocmai părerea mea o doream discutată cu prietena mea.
Uneori e atât de greu să nu judeci. Nici relatarea nu ajută dacă toată ființa e ultragiată.
Până la urmă am povestit, mi-am exprimat părerea, dar și părerea de rău. Nu vreau să judec. Și atunci muțești, te dai la o parte, te resemnezi și accepți că viața nu-ți trimite material uman valoros la kilogram, ci în felii foarte subțiri.
Abia atunci, probabil, începi să savurezi.