Anca Lupu, mica doamnă cu vocație florală

13522723_1631255330526051_8636513328072992120_oÎn curte, la casa părintească, am avut două tufe de bujori și una de cerceluș. În curte, la casa bunicilor, creșteau trandafiri, o tufă albă, una roz și una altoită lângă robinetul de afară. Imense tufe de hortensii făceau legătura dintre poartă și intrarea în bătrâna casă de lut. Câteva flori nu le pot identifica. Știu cum arată, habar n-am cum se numesc. Nici cu cercelușul nu cred că am nimerit-o, dar noi așa l-am numit, mai ales că-l purtam după ureche.

Asta când îndrăzneam să le rup. Draga mea bunică, mămaie au strigat-o nepoții, ne-a învățat să nu rupem flori. Că le doare, că mor repede în vază, că ne încântă cu mirosul și frumusețea când ieșim în curte. În copilărie, vara, afară stăteam toată ziua. Seara intram în casă după ce ne spălam picioarele la robinetul din curte.

M-am obișnuit să nu rup flori. Le priveam uneori cu ciudă și strângeam din pumni. Mă mâncau palmele să mă înfig în ele. Am crescut și a început să mi se pară firească învățătura despre flori. De aceea îmi amintesc o zi plăcută de vară, stăteam în bucătăria prietenei mele, iar ea aranja flori în vază. M-am zgâit la flori și la mâinile ei. Bietele flori, o să moară!

Târziu am început să pun flori în vază. Singurele flori acceptate pentru designul casei erau cele primite de 8 Martie. Am separat în minte grădina de ziua de 8 Martie. Orice floare prespune o grădina, iar grădina conține magie. Oricând poți da peste o ușă secretă, o cheie mare și ruginită, o iederă pe care o poți da la o parte.

Uzanțele mi-au prilejuit drumuri la piața de flori. Multe flori orfane, fără pământ, fără grădină, doar cu scopul de a bucura privirea. Am început să cumpăr flori și am descoperit ce flori îmi atrag atenția, bujorii, hortensiile, trandafirii, floarea soarelui, florile de câmp. Printre ele am crescut.

La o ședință foto pentru proiectul Cum se îmbracă scriitorii, la atelierul Bobar, mi-a atras atenția un buchet de flori. Am luat o carte de vizită și am citit, Peonies&Hydrangeas. Am repetat, bujori și hortensii, bujori și hortensii, florile bunicii mele. I-am revăzut poalele fustei, mâinile străvezii, cu pete cafenii și venele umflate, iar eu în urma ei. Conduceam pe cineva la poartă, iar cineva se mira de splendidele tufe de hortensii. Ce mâna ai, Frudico! Iar Frudica, mămaia mea, a rupt o hortensie și a înfipt-o lângă. Uite așa repede le prinde.

Peonies&Hydrangeas mi-au pricinuit o călătorie în trecut, în grădina bunicii. Am urmărit îndeaproape buchetele semnate Anca Lupu, mica doamnă cu vocație florală. Le potrivește atât de bine, culoare, soi, cutie, un eveniment anume. Îți citește gusturile botanice, percepe până și preferința pentru emanații. Pe mine m-a nimerit ca la jocul rațele și vânătorii. O cutie de flori pentru mine la Cochete pe biciclete.

Pentru buchetul creat special pentru mine, îi dăruiesc acest text. Cu drag și admirație pentru aptitudinea ei deosebită.

Boala familiei M

Aseară am mers la teatru. În urma unei recomandări, am achiziționat bilete la piesa Boala familiei M.
De fiecare dată când ajung la teatru, această activitate e precedată de un fior. Mi-a trecut prin cap că cea mai mare plăcere a mea constă în așteptarea serii de teatru și în atmosfera pe care o regăsesc când pătrund în sală. Uneori piesa rămâne în subsidiar. Am visat de multe ori în timpul unei piese. Excurs. În ultimul timp nu s-a mai întâmplat să visez, Teatru Național Timișoara a adoptat o tehnică a zgomotului, a urletului pe scenă. Nu-mi place, nu o pot aprecia, mă irită de-a dreptul.
Acum revin de la instituție, la experiența personală. Prima dată am mers la teatru cu școala. A doua oară, ca studentă. Nu-mi amintesc exact piesa, dar dacă închid ochii revăd niște fete care dansau pe scenă în niște costume albe ale căror mâneci reprezentau niște aripi.
Educația, în copilărie, alungă magia. La maturitate, dacă dorim magie în viața noastră, trebuie să ne-o reprezentăm. De unde luam imagini? Din natură, firește, dar și din creația omului, din manifestarea lui creativă.
Teatrul, piesa de teatru nu face parte dintr-un program al omului de supraviețuire, teatru nu reprezintă o nevoie, teatrul e capriciu, piesa de teatru traduce un moft, iar moftul descrie altceva.
Ce faci seara?
De obicei mănânci cu familia, conversați, vă uitați la un film, vă jucați ceva, urmează să se stingă luminile, dormitorul, patul, somnul.
De obicei.
Ce faci seara?
Altceva.
Ce?
Merg la teatru.
Sufletul tresare, trupul se scutură. Pășești la teatru ca Cezar în Roma. Iar acolo, din scaunul tău, actorii te plimbă prin lume, te pun față în față cu sentimente, îți amintesc că există iubire, iubire îndrăgosteală, iubire grijă pentru apropiați, iubire, magie, inefabil.
Să trăiești e frumos, să iubești e indispensabil.
Asta am auzit aseară pe scena Teatrului Național Timișoara.
Și da, uneori oamenilor trebuie să li se reamintească să iubească, iar teatrul e un mijlocitor îndreptățit.

Magia cuvintelor

Aseară am scris un text splendid. Asemenea mie, sunt convinsă că foarte mulți au scris și scriu.
De fapt nimeni nu scrie nimic, doar formulează în timp ce-și împinge capul mai adânc în pernă. Pernei mele, dacă i-aș putea smulge gândurile de aseară, aș putea să vă demonstrez că într-adevăr textul descria splendoarea.
Era vorba despre Mara, porneam de la ea, iar apoi analogiile se întreceau în magia cuvintelor.
Seara simt această magie a cuvintelor, seara simt și căldura care îmi cuprinde interiorul. Seara, când las în așteptare tot ce înseamnă exterior, și rămân doar eu, mă cuprind cu mâinile de umeri într-o scurtă, dar puternică îmbrățișare. Mă îmbrățișez și îmi sărut uneori umărul.
Un gest de recunoștință, de mulțumire că sunt așa cum sunt. Nu s-a întâmplat să fiu, sunt cum am ajuns.
Un om care stă drept în fața defectelor, în fața calităților. Nervii încă mă doboară.
Dar în această etapă a vieții, pot să-mi iau răgaz și s-o privesc pe Mara. Mă uit la ea până mă întreabă: țe, mama, țe? Și atunci îi zâmbesc și îi spun că o iubesc. Alteori o privesc cum doarme. La 3 ani jumate, deja e un mic Gulliver în pat. Sunt fericită s-o privesc, să-i sărut obrazul, s-o miros. În minutul acela știu că tot ce a fost bun în mine a luat cea mai bună direcție, copilul meu.
Și sunt mulțumită.
Bineînțeles că dimineața, că acum când scriu, nu mă mulțumește doar maternitatea, dar las povestea aici, în fericirea mea de mamă.

Iubirea zboară, la iubire nu se dă send

În ultimii 50 de ani, omul s-a grăbit în știință. Toate domeniile de cercetare s-au dedicat confortului uman.
O grabă existențială a făcut posibilă revoluția tehnologică și științifică. Oamenii s-au grăbit să scape de aportul muncii fizice, telecomanda, mașina de spălat vase, mașina de spălat haine, aspiratorul sunt doar câteva exemple. În interiorul casei nu ne mai mișcăm să facem treabă, ci facem drumuri. Un drum până la mașina de spălat, un drum până la telecomandă. În rest, repaus.
Ce facem cu timpul obținut?
Care timp?
Nu am obținut timp, am pierdut timp.
Antagonismul acesta nu are împăcare. Nu mai spălam manual, dar nici timpul scutit nu-l mai avem. În graba asta, femeilor li s-au adăugat centimetri la tocuri, aici voiam să ajung.
În graba mondială a omului, femeia s-a înălțat la toc. Dacă în casă facem drumuri, afară ne deplasăm, iar deplasarea a amăgit stirpea feminină. Iluzia deplasării între A și B a mers până la rochie, a distrus eleganța și rafinamentul ținutelor feminine.
Eu mă uit la Poirot, sunt, într-un limbaj convențional, fana acestui personaj. Urmăresc intriga curioasă, dar cu plăcere și încântare mă pierd în admirația rochiilor. Personajele feminine stau în tocuri pe câmp, pe drum de țară într-un firesc care pe mine mă miră. În 2012 nu mai este firească eleganța nici la teatru sau operă.
Meditând de cele mai multe ori într-un sentiment copleșitor de rușine, de multe ori par să nu fiu îmbrăcată pentru moment, am tras această concluzie: tocurile înalte au distrus eleganța.
În tot acest proces de frământare femeiască am ajuns și la telefoanele mobile. Un telefon te îndatorează să spui mereu unde ești și ce faci, iar în poveștile de dragoste e devastator.
Duduile măsoară dragostea în numărul de mesaje, îndrăgostiții ajung să măsoare inefabilul dragostei.
Magia nu se desprinde din caracterele mesajelor, cosmosul și psihicul uman nu fabrică povești de dragoste, cosmosul, psihicul și sufletul ivesc iubiri care se murmură doar în urechea iubitei, iar un aparat made in China sau oriunde în lume nu are nimic în comun cu imaterialul sufletului care se uită, cu un ochi, la lumea desăvârșită a ideilor platoniciene.
Iubirea zboară, oricât de greu ar fi să acceptați, la iubire nu se dă send.