Am citit 3 cărți de Lucian Boia, Jocul cu trecutul, De ce e România altfel? și Istorie și mit în conștiinta românească.
Urmează, fără nici un alt criteriu decât al intuiției bazată pe afecțiune, să citesc una din următoarele titluri pe care le am în bibliotecă: Napoleon III cel neiubit, Suveranii României Monarhia o soluție?, Balcic Micul paradis al României Mari, Capcanele istoriei și România, țara de frontieră a Europei.
Câte una, câte una, până mai adaug alta, iar ca scop, terminarea tuturor cărților semnate Lucian Boia până în prezent.
După primele trei pe care le-am citit mi-am confirmat că pot să vorbesc despre istorie. Putința stă în habarul pe care l-am dobândit prin lectură. Am citit cu atenție sporită, am subliniat, am notat ce mi s-a părut semnificativ.
Pe blog au mai apărut fragmente desprinse din aceste cărți. Intelectual, nu m-am putut abține. Axonii trimiteau informațiile accelerând, iar la exterior echilibrul a fost de multe ori afectat.
M-am clătinat de multe ori.
Într-un text anterior îmi amintesc foarte bine că am suspinat: cum învăță românii istoria? Mi-am pus întrebarea în nenumărate rânduri.
În urma educației primite în școală după manuale, am păstrat o ciudă pe poporul turc. Într-una din ieșirile pe litoralul turc, am profitat de prilejul de a avea un ghid turc și i-am adresat și lui întrebarea: cum învățați voi istorie? Că ați făcut ce, celorlalte popoare? În armatele voastre, prin cotropire a celor slabi, s-a format un nou corp în ierarhia trupelor: ienicerii.
Nu-l citisem încă pe Boia. Aveam fruntea destul de ridicată, ochii suficient de sfidători, tonul aproape critic.
L-am citit acum pe Boia. Mi-e fruntea dreaptă ca direcție. Ochii migdalați, preocupați, cu un ton domol.
Cum învață românii istoria?
Românii o învață în funcție de complexul de inferioritate și de pasiuni, din păcate, mortale pentru adevăr. Aici aș nota un nume, Constantin Sion, și un titlu, Arhondologia Moldovei, o lucrare cu numeroase genealogii fictive, un document care a vrut să susțină continuitatea românilor în general, iar în particular, să asigure dreptul Moldovei ca stat de sine stătător.
Originile. Totul a ținut și ține de origini. Cine suntem, cum ne putem raporta la noi înșine fără a ne cunoaște originile?
Lipsa dovezilor clare despre un început fixat ca harta în cui a poporului și mai ales a limbii române nu există.
Unii dintre noi, românii, s-au gândit să le fabrice, fabricăm dovezi așijderea unor produse de marochinărie. Alții au ignorat, unii au presupus, istoria nu este oricum obiectivă.
Ce mi-am răspuns?
Nu mi-am răspuns. M-am așezat în margine. Oricum mă aflu în margine, căci toată inteligența și judecata mea păcătuiesc prin discursul logic al celui care nu a trăit momentele istoriei. Noi, cei actuali, facem deducții și alegeri după niște capacități intelectuale departe de experiența vremurilor trecute.
Aș putea să declar că voievozii noștri, domnii care ne-au condus și s-au remarcat în fruntea țării au fost barbari, cruzi, sălbatici, urmărind o preamărire personală. Și pot spune asta și despre Vlad Țepeș, și despre Mihai Viteazul, și despre Ștefan cel Mare.
Tac însă. Nu ignor faptele, dar tac pentru faptul că am observat în jur psihicul și comportamentul uman. Unii stimuli, unele întâmplări pot provoca modificări în comportament.

În urmă lecturilor și a întrebărilor care s-au desprins, am simțit cum din nou crește gradul de toleranță. Prin asociere, voința.

Voința a crescut și s-a întărit. Poate nu am știut și nu am reușit încă să fim români, dar în viitor nimic nu ne oprește să fim români. Nu avem suflet românesc?

Poftim, scopul poporului român: să construim acest suflet, și de data aceasta fără daci, romani sau slavi, fără etnie, ci cu bunăvoință și grijă, grijă pentru viitorul nescris pe care chiar acum îl confirmăm prin fapte.