S-a făcut anul, dar a trecut doar o lună de când am citit Milorad Pavic, Peisaj pictat în ceai.
De lectura cărții am mai scris pe blog, dar de carte în sine nu am povestit. Sunt unele cărți pe care trebuie să le las să se așeze în mine, să permit simțurilor să se omogenizeze cumva într-o unică amintire.
Cartea asta, dar fix această carte a lui Pavic nu devine posibilă fără anumiți cititori, speciali sunt aceia care au și experimentat universul descris în roman. Urmează cei sensibili, mă încadrez și eu.
Ca o sensibilă, toată cartea am avut senzația că mă urmărește povestea, că mă pândesc personajele. Dădeam paginile și îmi ridicam capul câteva secunde doar pentru a mă asigura că într-adevăr am înaintat cu lectura nu am visat.
Ca o notă negativă, permisiunea de a lăsa cartea să se așeze firesc în mine mi-a spulberat generalul narativ. Memoria mea are doar contracții.
Atanasije Svilar la Hilandar, Atanasije Svilar în grădină cu Vitaca, peisaje pictate în ceai, culorile căpătate din plante, un soț devenit copil, pilde, pilde, pilde. Nu mai am liant. Mi-e imposibil să izbutesc o povestire cu fir narativ.
Dar cât mă poate încălzi amintirea cărții. Simt că am realizat ceva, că am înțeles altceva din suferința naționalității scriitorului.
Aceasta nu este o carte care trebuie recomandată, este o carte care se cere citită de anumiți oameni. De sensibili.
Datorez cărții, printre altele, o excursie la mănăstirea Hilandar pe muntele Athos.
Xenofobă într-o secundă nepoftită
Îmi propusesem pentru azi, după notabilul text de ieri, să scriu ușor, adică în litere adunate în cuvinte lejere, o ultimă observație despre Zanzibar.
Înainte să scriu însă, citii câteva texte pe alte bloguri. La Tomata, o scrisoare a unei fete din Arabia Saudită îmi provocă o clară senzație de respingere.
Automat mă gândii la Petru, la cele trei momente când s-a lepădat de Isus. Eu îmi trăii cel de-al doilea moment de respingere a unei naționalității.
Prima dată și pentru întâia oară, când zburam de la Oman spre Frankfurt, știu că mi-am ridicat capul de pe imitația de pernă pe care o oferă companiile aeriene, iar obrazul meu, desprinzându-se cumva de persoana mea într-o individualitate plină de furie, s-a crispat într-un dispreț nefiresc la doi arabi care îmi limitau câmpul vizual. Știu că o senzație urâtă de înverșunare, de aversiune și desconsiderare mi-a transformat obrazul și ochiul.
Am devenit, într-o secundă nepoftită, xenofobă.
Mărturisesc că îmi este rușine să mărturisesc, dar folosesc confesiunea, mai ales pe blog, ca pedeapsă pentru sufletul și mintea mea.
După ce am reușit să clipesc și să alung neinvitata senzație, m-am scuzat în cuget aruncând vina pe oboseala fizică și psihică.
În dimineața asta, citii textul Tomatei după 7 ore se somn, iar reacția mea de respingere a arabilor nu-și poate avea cauza în nici un fel de oboseală. În timp ce îmi sorbeam cacaua, cu o emoție ce se putea descoperi în ușorul tremur și îngheț al mâinilor, mintea mea căuta soluții pentru reacția mea nejustificată de respingere. Este nejustificată sentimental și rațional, eu iubesc omul, nu bărbatul, nu ungurul, nu evreul, nu englezul, omul, pentru mine omul a devenit o religie liberă de dogme.
Totuși, într-o săptămână de două ori senzațiile mele nefirești m-au făcut de rușine în fața propriului sine. Descriu acum, ca ființă, un paradox. Senzațiile se pun în contradictoriu cu un fel de a fi care până mai înainte vreme nu mi-a făcut nici un fel de probleme.
Știu ce anume resping clar, îngrădirea libertății, iar femeia ca individ nu descrie libertatea la arabi. Ca o adeptă a expresiei a face cum te duce capul, orice interdicție îmi repugnă.
Dar nu cunosc ce anume m-a făcut să disprețuiesc.
Totul este la trecut acum, am disprețuit, azi doar respinsei, dar gândul la Petru? Lepădarea?
Sunt aproape convinsă că într-o viață viitoare o să fiu o femeie arabă și asta pentru că nu mă pot controla, nici măcar acum când scriu, să nu-mi doresc să trăiesc așa o viață.
Dunia Tuel o să scrie, dacă își va păstra acest dar, de la dreapta la stânga.
Doar dacă, doar dacă o să pot ajunge să-i iubesc, atunci mă voi salva.
